Hoțul de cărți – Carte vs. Film

De foarte mult timp nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte și apoi, la câteva zile, să văd filmul inspirat de aceasta. Sincer, nu a fost o decizie prea bună pentru că aveam cartea și imaginile formate deja și filmul nu a atins așteptările mele. Plus că am observat fiecare lucru care nu era la locul lui sau care nu avea nici macar loc, totul petrecându-se foarte rapid. Ceea ce a făcut filmul a fost să prezinte o poveste aproape obiectiv, aș putea spune, și atât. Nu s-a comparat cu emoția pe care am simțit-o din carte.

De obicei, citisem cartea înainte de a viziona filmul, dar trecuse destul timp și uitasem majoritatea detaliilor mai puțin importante. De data aceasta nu a mai fost așa și de aceea am fost șocată, oricât de prostesc ar părea acest lucru.

Voi aminti câteva dintre neconcordanțele dintre carte și film, în speranța că nu am fost singura care le-a observat.

  • Visele lui Max în care era boxer și se lupta cu Hitler nu au existat în film.
  • Când soția primarului renunță la serviciile Rosei Hubermann, Liesel devine furioasă și îi spune niște lucruri dureroase, lucru care în film nu se întâmplă.
  • Au lipsit cele treisprezece cadouri pe care Liesel i le face lui Max când se îmbolnăvește.
  • Când oamenii se ascund în beci, Liesel le citește; în film, ea începe să spună o poveste.
  • Lipsește scena cand Liesel îl gasește pe Max printre evreii care merg prin oraș.
  • Cea mai groaznică diferență mi s-a părut scena în care strada Himmel a fost bombardată și moartea lui Rudy.În carte îl gasește prima oară pe Rudy și apoi pe parinți. În film Rudy este încă viu când îl găsește Liesel și spune: “Saumensch, Liesel. I need to tell you… I need to say it… I lo-”. Ok, sunt singura căreia i s-a părut foarte comercial?

Un alt lucru care a mai luat din farmec a fost faptul că personjele au vorbit în engleză. Nu tot timpul, ce-i drept, dar a fost fals. Era mult mai autentic dacă vorbeau în germană, că doar erau în Germania nazistă.

Și ultima chestie, moartea nu era de gen feminin? Adică Saumensch, nu Saukerl? Altă diferență…

În concluzie, a fost o carte extraordinară și un film mediocru. Cei care au citit cartea sper că mă înțeleg, cei care au vazut filmul, apucați-vă de carte, ce mai așteptați? Și cei care nu au mai auzit de Hoțul de cărți, ei bine, sțiți ce să faceți, nu?

Ediții de colecție

Știu că aspectul nu contează și că nu ar trebui să judecăm o carte după copertă, dar uneori e tare frumos să ai toate cărțile preferate la aceeași înălțime, îmbrăcate în coperți din carton sau piele. Nu numai că arată superb, dar cărțile rezistă mai mult. De aceea, eu sunt înnebunită după cărțile de acest gen! După părerea mea, colecția de clasici de la Barnes and Noble sunt pe primul loc. Sunt de asemenea și colecții românești care ies din tipare cum ar fi Rao Clasic sau Adevărul, care au titluri foarte bune la un preț accesibil.

Mai jos sunt cateva exemple de colecții mi-nu-na-te!

Colecția Barnes and Noble

Colecția Penguin

Colecția  SF & Fantasy de la Harper Voyager


Colecția Rao Clasic

coperta_2843_big-tile

 

Ce părere aveți despre colecții și care sunt preferatele voastre? Comentați mai jos!

Hoţul de cărţi de Markus Zusak – ediţie de film!

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar – Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.

Comanda aici!

Interviu cu Markus Zusak

1. Cum ai devenit scriitor?
În copilărie visam să mă fac zugrav, ca tata, dar tot timpul făceam boacăne când mă duceam cu el la muncă să-l ajut. Mereu mă împiedicam de cutiile cu vopsele şi să rămân blocat în vreun colţ din care nu puteam ieşi decât călcând pe vopsea proaspătă. Mi-am dat seama destul de repede că zugrăvitul mă plictisea. În adolescenţă am citit câteva cărţi în al căror univers reuşeam să mă scufund complet. Una a fost Bătrânul şi marea, alta a fost Gilbert Grape. Când citeam cărţile acelea mă gândeam “Asta mi-ar plăcea să fac.” Mi-au trebuit şapte ani ca să reuşesc să public şi m-am confruntat zilnic cu eşecuri. Mă bucur însă că acele eşecuri şi refuzuri s-au petrecut. M-au făcut să înţeleg că ceea ce scriam nu era suficient de bun, astfel încât m-am străduit să mă perfecţionez.
Geoffrey Rush, Emily Watson,  Sophie Nélisse în The Book Thief
2. Ai anumite obiceiuri atunci când scrii?
De fapt, am doar două. Prima este să nu fiu leneş, când mă scol la şapte dimineaţa şi mă străduiesc să termin în jur de 11.30. Dar de fapt durează până spre prânz (cu ceva timp pierdut la mijloc). Apoi fac o pauză lungă şi mai lucrez câteva ore după amiaza. Celelălat obicei e chiar contrariul. Am perioade de lenevie când încep să scriu pe la 10 şi lucrez mai mult după amiaza.
Aceste obiceiuri mi se schimbă doar când incept sau termin o carte. Atunci lucrez mai mult noaptea. Nu sunt în stare să mă apuc de o carte dis-de-dimineaţă, din simplul motiv că sunt mult mai puţin încrezător în forţele mele când mă trezesc. Când termin o carte stau până târziu şi lucrez chiar toată noaptea, pur şi simplu din disperarea de a termina odată.
Emily Watson,  Sophie Nélisse,  Julian Lehmann în The Book Thief
3. Care a fost inspiraţia pentru Hoţul de cărţi?
Hoţul de cărţi  trebuia să fie o carte mică, doar circa o sută de pagini. În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiul, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marca. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea…
Într-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principală şi când a fugit să afle ce se-ntâmpla, a văzut cum erau mânaţi evreii spre Dachau, spre lagărul de concentrare. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu reuşea să ţină pasul. Un băiat a văzut asta şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit… Dar un soldat a observat scena şi s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el. O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane.
Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hoţul de cărţi, care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.
Geoffrey Rush,  Sophie Nélisse în The Book Thief
4. Când vrei să te relaxezi, să mai scapi de scris, ce faci?
Pentru că locuiesc în Sydney, m-am apucat din nou să fac surfing. Una dintre cele mai frumoase amintiri de când eram mai mic este când am reuşit prima dată să prind un val, iar fratele meu mă încuraja de pe mal. Mulţi ani mai târziu m-am reapucat de surfing şi îmi place, cât vreme valurile sunt suficient de mici… Îmi place şi să mă uit la filme, mai ales când mă lupt cu câte o poveste. Câteodată mă uit de mai multe ori la un film, pe de o parte urmăresc acţiunea, pe de alta mă gândesc la carte.
5. De unde îţi vine inspiraţia?
Obişnuiam să mint despre asta, dar acum chiar ştiu… M-am apucat de scris la şaisprezece ani. Acum am peste 30. Deci ideile îmi vin din paisprezece ani de gândit la ele.

Premiera in Romania: 28.02.2014

La curier (15)

Astăzi am avut o surpriză plăcută când m-a sunat curierul să mă anunțe că are un colet pentru mine. Știți de la cine? De la editura Rao, care mi-a trimis niște cărți tare frumoase și interesante, de care de-abia aștept să ma apuc! Mulțumesc foarte mult editurii!

378

Continuă lectura

Din 3 septembrie, urcam pe Tronul de clestar!

 

Singurătatea numerelor prime de Paolo Giordano

„Poveştile celor doi tineri, Alice şi Mattia, eroii acestei cărţi, se intersectează din perioada adolescenţei. După întâmplările traumatizante care au avut loc în copilăria lor, destinele le sunt definite de capacitatea alterată a fiecăruia de a se integra într-un circuit firesc al lumii. Constrângerea de a trăi cu imperfecţiunea fizică dobândită în urma unui accident la schi de către unul şi cu sentimentul de vinovăţie pentru abandonul surorii retardate de către celălalt sunt fundamentele pe care scriitorul conturează alternativ, şi apoi intersectat, dramele sufleteşti ale celor doi protagonişti care duc la revoltă, dorinţa de a compensa defectul fizic, autoizolare şi autodistrugere, amândoi reuşind, în ciuda distanţării faţă de lume, să trăiască având curajul de a face tot ce crede că-i place, sau ce ştie cel mai bine. Este o carte despre singurătate, experimentată profund, care, în loc să netezească drumul spre iubire, prin recunoaşterea sinelui în celălalt, îl face aproape imposibil de finalizat. Emoţionantă şi provocatoare la nivelul condiţiei umane, naraţiunea conduce spre un final care nu are în vedere bucuria, poate prea facilă, a iubirii salvatoare, ci pe cea a regăsirii de sine, menită să restabilească echilibrul precar dintre întâmplare şi alegere.” – Sinopsis

“Alegerile se fac în câteva secunde şi consecinţele se plătesc în restul timpului rămas.”

“Singurătatea numerelor prime” este o carte despre alegeri. Totul se bazează pe alegeri, bune sau rele, care ajung să ne definească viaţa.

Romanul de faţă pot să spun că m-a întristat deoarece prezintă în mare parte viaţa a două fiinţe umane din perspectiva unor alegeri luate greşit, uneori cu voia lor, alteori chiar fără voia lor. Şi astfel, ne este înfăţişată o variantă mai sumbră a lucrurilor, aceea a singurătăţii prin înstrăinare faţă de cei din jur.

Mattia şi Alice sunt personajele care dau viaţă acestei cărţi, doi adolescenţi care au avut în trecutul lor întâmplări traumatizante care le-au schimbat complet cursul vieţii. Cartea ne prezintă vieţile acestor doi protagonişti încă din copilărie pentru a lua la cunoştinţă, ca cititori, acele întâmplări şi pentru a înţelege transformarea suferită de amândoi din pricina acestora, iar apoi pentru a urmări efectul produs vieţii lor – în liceu ca adolescenţi şi ulterior ca oameni în societate.

DSCN3272

Întreaga carte se desfăşoară pe o durată de aproximativ 24 de ani, timp în care vieţile lor se întrepătrund, dar au şi traiectorii divergente.

Tristeţea cărţii nu se referă la faptul că autorul a scris-o dintr-o latură negativă a vieţii, ci din contră dramatismul acesteia este de un realism izbitor.

Cartea este ca o bulă de oportunităţi ratate, de cuvinte nespuse, de sentimente neexprimate şi momente care ar fi trebuit să aibă loc, dar nu au mai avut datorită ezitării. Tocmai de aceea, cartea te îndeamnă să reflectezi mai mult înainte de a lua o decizie, mai ales una de mari proporţii, dar nici subestimarea alteia care poate avea repercursiuni nebănuite.

La începutul recenziei am lăsat sinopsis-ul cărţii, deşi nu obişnuiesc să fac acest lucru, fiindcă mi s-a părut că înglobează perfect chintesenţa romanului, aceea a regăsirii de sine mai presus decât iubirea salvatoare.

Acest lucru mi s-a părut şi încă mi se pare nu foarte uşor de digerat, exprimând faptul că până şi iubirea are limitele ei în vindecarea unei fiinţe care s-a pierdut pe sine.

Ceea ce m-a deranjat totuşi la această cartea este sfârşitul. Dacă ar fi să-l descriu într-un singur cuvânt, acela ar fi frustrant. SPOILER! Mi-aş fi dorit să aflu dacă Michela era într-adevăr în viaţă şi aceasta a fost chiar o speranţă care mi-a fost spulberată când am atins ultima pagină a romanului plus o încheiere concretă a firelor narative care au fost cam lăsate în aer. M-am simţit exact ca la un serial care este anulat, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată la o carte.

Lăsând acest aspect la o parte, vă recomand cu căldură această lectură profundă, tristă, dar realistă.

*

O copertă din străinătate care o ador!

Citate:

1)      “Sentimentul de vină, în schimb, acela cădea peste el de sus, ca un duş cu apă murdară. I se strecura pe sub piele şi se ducea să se cuibărească printre viscere, făcând să putrezească totul încet, ca infiltraţiile care macină zidurile caselor vechi.”

2)      “Detesta când acţiunile ei trebuiau să pară atât de iremediabile, de definitive.”

3)      “Ochii lui erau blânzi şi suferinzi. Ca şi prima oară, vru să conducă acei ochi spre ea, să-I prindă capul între mâini şi să-I spună că e totul în regulă.”

4)      “Tăcerea deveni aproape intolerabilă pentru amândoi. Spaţiul gol dintre feţele lor era ca un clocot de aşteptare şi jenă.”

5)      “- Dar de mine îţi place? se avântă Alice.

Voicea îi ieşi puţin stridentă şi chipul îi fu inundat de căldură.

–         Nu ştiu, răspunse în grabă Mattia, privind în pământ.

–         Şi de ce?

–         Nu ştiu, insistă. Nu m-am gândit.

–         Doar nu e nevoie să te gândeşti.

–         Eu dacă nu mă gândesc, nu reuşesc să înţeleg nimic.”

6)      “Toţi ceilalţi îşi dădură seama primii de ceea ce Alice şi Mattia aveau să înţeleagă numai după mulţi ani de atunci. Intrară în cameră ţinându-se de mână. Nu zâmbeau, iar privirile lor urmăreau traiectorii divergente, dar era ca şi cum corpurile lor curgeau neîntrerupt unul în celălalt, prin braţele şi degetele împreunate.”

7)      “Anii de liceu fuseseră ca o rană deschisă, care pentru Mattia şi Alice păruse atât de adâncă, încât credeau că nu se poate cicatriza niciodată. Trecuseră prin ei ţinându-şi respiraţia, el refuzând lumea, iar ea simţindu-se refuzată de lume şi îşi dăduseră seama că nu era, în fond, o mare diferenţă.”

8)      “Îşi clădiseră o prietenie defectuoasă şi nesimetrică, făcută din lungi absenţe şi multă tăcere, un spaţiu gol şi curat în care amândoi se puteau întoarce să respire când pereţii şcolii se strângeau prea mult ca să mai poată suporta senzaţia de sufocare.”

9)      “Ceva se stinse în el, ca un ultim tăciune rămas aprins prea mult timp sub cenuşă.”

10)  “Se gândea că şi cu fotografia era la fel, că acum ea captura timpul şi îl fixa pe celuloid, prinzându-l la jumătatea saltului său spre clipa următoare.”

11)  “Alice se lăsa transportată de siguranţa lui, căreia i se abandona puţin câte puţin, la fel cum se abandona susţinerii apei când, în copilărie, făcea pluta în piscină.”

12)  “Trăia lenta şi invizibila întrepătrundere a universurilor lor, ca doi aştri care gravitează în jurul unui ax comun, pe orbite tot mai strânse, al căror destin limpede e acela de a se uni într-un punct oarecare al spaţiului şi al timpului.”

13)  “Trebuie doar să decizi, se gândi. Te duci sau nu te duci. 1 sau 0, ca un cod binar. Dar cu cât încerca mai mult să simplifice, cu atât i se părea că se zăpăceşte.”

14)  “Pe deasupra capetelor lor plutea un balon gigantic umplut cu lucruri care trebuiau spuse şi amândoi încercau să-l ignore privind în jos.”

15)  “Era ciudat să le vadă acolo, încă în viaţă, cu micul lor fragment de trecut comun care, dintr-o dată, nu mai însemna nimic.”

16)  “Prefera ca fiecare lucru să pară la locul lui chiar şi când nu era.”

17)  “Te poţi îmbolnăvi şi dintr-o amintire.”

18)  “Iubirea celui pe care nu-l iubim se depune la suprafaţă şi de acolo se risipeşte imediat.”

19)  “Pentru că ea şi Mattia erau uniţi de un fir elastic şi invizibil, îngropat sub o mulţime de lucruri neimportante, un fir care putea să existe numai între doi oameni ca ei: doi oameni care-şi recunoscuseră propria singurătate unul în celălalt.”

20)  “Apoi tatăl lui deschise şi, înainte să poată spune ceva, îşi zâmbiră, fiecare contemplând schimbările lăsate de timp.”

21)  “Mattia se gândi că numai asta rămânea, că toată afecţiunea părinţilor se descompunea în mici griji, în aceleaşi preocupări pe care ai lui le înşirau la telefon în fiecare miercuri: mâncarea, căldura şi frigul, oboseala, uneori banii. Tot restul zăcea cufundat în profunzimi de neatins, într-o masă pietrificată de discuţii niciodată avute, de scuze ce trebuiau cerute şi primite şi de amintiri ce trebuiau corectate, care vor rămâne la fel.”

22)  “Lumea îşi lua ce voia, se agăţa de coincidenţe, puţine cum erau şi construia o existenţă.”

23)  “Rămase indiferent şi tăcut, aşteptând să fie prea târziu.”

Titlu românesc: Singurătatea numerelor prime
Titlu original:  La solitudine dei numeri primi
Autor:  Paolo Giordano
Editura românească:  Rao
Număr de pagini: 344
Traducător: Cerasela Barbone
Nota: 9

Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse

 Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experienţă, o fiinţă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle în drum spre desăvârşire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie. Ţine minte: poţi fi logician sau gramatic pur şi totuşi plin de fantezie şi cu dragoste de muzică. Poţi fi muzician sau jucător cu mărgele de sticlă şi totuşi plin de devotament faţă de norme şi ordine. Omul la care ne gândim şi pe care-l dorim, pe care ni-l propunem ca model ar putea să-şi schimbe în fiecare zi ştiinţa sau arta cu oricare alta, ar face să strălucească în jocul cu mărgele de sticlă logica cea mai limpede şi în gramatică fantezia cea mai creatoare. Aşa ar trebui să fim, ar trebui ca în fiecare ceas să putem fi puşi în alt post, fără să ne împotrivim şi fără să cădem în derută.”

Încă de când mi-am propus să citesc această carte, Jocul cu mărgele de sticlă, am știut că stau față în față cu o provocare. Orice capodoperă te pune la o încercare grea: trebuie să o interpretezi corect, mai ales având la dispoziție alte zeci de interpretări ale unor critici și oameni cu experiență, dar mai ales să o lași să-ți schimbe puțin mentalitatea.

Despre cartea lui Hermann Hesse pot să spun că a fost un chin, dar la final a meritat. Aflasem că e o lectură care te solicită, atât prin faptul că e destul de lungă, aproximativ 600 de pagini, dar și din cauza stilului greoi al autorului, analiză, substrat filozofic și foarte puțin dialog. Ca subiect principal avem maturizarea fascinantă a lui Joseph Knecht din copilărie până la atingerea rangului suprem de Maestru al Jocului în provincia Castalia. Imaginația lui Hesse sparge orice bariere atunci când își închipuie un viitor în care elita intelectuală se pregăteşte în provincii situate la periferia lumii, în şcoli perfecte în care lipsa de resurse sau tentațiile materiale nu stau în calea dezvoltării înfloritoare a geniilor.

O carte care cu siguranță ar putea deveni un subiect școlar deosebit de interesant, v-o recomand!

„Lucrurile frumoase și foarte frumoase sunt și ele trecătoare, din clipa când au devenit istorice și au căpătat chip concret pe pământ.”

Titlu românesc: Jocul cu mărgele de sticlă
Titlu original:  Das Glasperlenspiel
Autor:  Hermann Hesse
Editura românească:  Rao
Număr de pagini: 620
Traducător: Ion Roman