10 lucruri învățate dintr-o noapte albă culturală

AfisNTI

Noaptea de 11 spre 12 septembrie a fost una specială în București. A avut loc prima ediție de Teatru Independent – un maraton teatral de 7 spectacole, de la 7 seara la 7 dimineața. Cifra 7 a fost destul de magică în această situație.

Scrollând într-o dimineață pe Facebook, îmi sare în ochi în newsfeed afișul cu program, pe care îl puteți vedea și voi mai jos. Ideea mi se pare foarte tare. Tot ce aveam de făcut era să mă hotărăsc să merg, să găsesc pe cineva cu care să mă duc și cam atât. Restul sunt detalii. Zis și făcut, trec la acțiune, iau trenul vineri dimineață spre București, chiar simțeam nevoia unei escapade. Și a fost o experiență extraordinară, nouă, din care desigur am avut ce învăța. Și iată-ne aici, cu 10 lucruri învățate dintr-o noapte albă culturală.

afiș

  1. Nu e chiar așa de ușor să faci o noapte albă. Cu trei ore jumate dormite noaptea dinaintea plecării, trezit la 6 pentru a ajunge la timp la gară, ajuns în neliniștitul dar încântător București și fără pic de odihnă după-amiază, am avut niște așteptări puțin cam mari de la corpul meu. Deși am băut un latte machiatto pe la miezul nopții, la 5 dimineața și anume la ultimul spectacol, deja se simțea oboseala grav. Zgomotele destul de puternice pentru a mă ține în priză, modul alert al ultimei piese ”Paravan. Două telefoane” m-au ținut la distanță de somnul ademenitor. Este foarte interesantă senzația dimineții unei nopți nedormite când tu te îndrepți cu pași înceți spre un pat, iar alții tocmai ce l-au părăsit și își încep ziua. Poate neobișnuință, poate prea mult confort în a respecta somnul fiecărei nopți, cert este că se merită clar o dată pe lună, de câteva ori pe an măcar să-ți furi o noapte, să-ți adaugi câteva ore de timp 99% dedicat somnului și să le trăiești, în loc să le dormi. Chiar dacă, vorbă devenită celebră în aventura mea, zisă la 7 dimineața: ”Mai am puțin și collapse.”  DSC_0015
  2. Te simți viu. Legat de ce spuneam și la primul lucru. Ai o senzație deosebită atunci când faci ceva nou, ieși din zona ta de confort și mai ales faptul că îl faci când majoritatea dorm. Că tu trăiești când alții dorm. Comparația nu și-a avut locul în mintea mea în nici un caz eu raportat la ceilalți. Ci eu raportat la mine. Cum puteam să-mi petrec noaptea dormind și cum am ales să o petrec altfel. Am ales să o trăiesc. Și m-am simțit la propriu viu. Circuitele îmi țiuiau mai tare ca niciodată că sunt viu. Poate pentru că nu trebuia să fiu, ele fiind obișnuite să fiu adormit și ripostau. Le deranjam. Dar ce mă bucur că le-am deranjat. Și verișoara mea a avut același sentiment de libertate: ”Ar trebui să fac asta mai des”.
  3. DSC_0006Ca orice experiență, te schimbă. Experiențele noastre sunt ca niște ochelari cu dioptria potrivită pentru un miop. Ne fac să vedem lumea mai clar, altfel decât o știam până atunci. Și o noapte culturală cu siguranță te îmbogățește sufletește și spiritual prin ideile transmise. Iar acum să trecem la câteva dintre acele idei întâlnite de mine în această seară. checkin
  4. Ce te face să crezi că lumina mea este mai bună decât întunericul tău? – Flori pentru Algernon, monodramă. Sincer, sper că am reținut citatul bine. Însă ideea lui cu siguranță o păstrez. Flori pentru Algernon a fost una din piesele de care auzisem și chiar voiam să o văd. Am înțeles că s-a jucat acum câțiva ani, și recent a intrat din nou în scenă, cu anumite modificări. Spectacolul încă nu are o casă, ci se joacă unde și când se poate, vine în vizită și este un oaspete deosebit. Avut loc și aici într-o sală mică, de 70 de locuri, m-am rugat să prind loc și să nu se taie coada înainte să intru și eu. 63,64,65, phiu 67. Am intrat. Nu am mai prins loc jos, ci am stat în picioare. Și timp de o oră, am ascultat povestea lui Charlie. Vreau să citesc neaparat și cartea după care a fost adaptată piesa. Revenind la citat, eu l-am simțit ca referință la faptul că o situație mai favorabilă a unui om nu înseamnă nicidecum că este mai presus decât una mai puțin favorabilă a altuia. Suntem egali din mai multe perspective decât am vrea să acceptăm, decât poate recunoaștem. Iar piesa ne aduce sau poate readuce aminte de umanitate. Iulia Colan interpretează un rol într-un mod genial: ” Flori pentru Algernon nu e un spectacol. E o confesiune. Dar dacă poți să faci spectacol dintr-o confesiune, atunci e mai mult decât un spectacol. El s-a născut dintr-o mare nevoie a mea de sinceritate. Și umanitate. Așa s-a născut Charlie. Prin ea am putut să privesc oamenii în ochi fără să mă prefac. Deci, Charlie- el a devenit Charlie- ea. Spun asta pentru că personajul din roman este masculin. Obstacolul de gen (masculin/feminin) l-am înlăturat, întrucât nu m-a interesat. Charlie nu e băiat. Charlie nu e fată. Charlie e o inimă. De câte ori în viață ați văzut o inimă care vorbește? Măcar pentru asta și merită s-o cunoașteți pe Charlie.” DSC_0018
  5. Cum naiba să nu iubești suferința când realizezi cât de stupid e totul?HELL sau Ce caut eu aici? – piesa a fost preferata mea sau una dintre preferatele mele din toate cele 7. Spectacolul, în regia lui Chris Simion, nu are cum să nu te miște. E o experiență în sine. E viu. E viață. Și stârnește emoție la fiecare pas, chiar și atunci când nu te aștepți. Iar interactivitatea cu publicul și improvizația îi aduce un mare plus.

Trebuie să vă las prezentarea piesei: Spectacolul „Ce caut eu aici?”, în regia lui Chris Simion, este o poveste de viaţă atât de reală încât râul realităţii tale se varsă în fluviul realităţii personajelor. Nu mai poţi vedea doar ceea ce-ţi place. Nu mai poţi auzi doar ceea ce vrei să auzi. Un ceva, un ritm ieşit dintr­-o cadenţă impusă te trage de mânecă şi strigă la tine să ţii cont de el. O sete de nepotolit te îndeamnă să scormoneşti pământul fiinţei tale în căutarea a ceva care să o potolească de-­a lungul spectacolului. O sete de viaţă adevărată, departe de turmă, departe de adevărul personajelor.  Actorii din distribuţie fac parte dintr­-o generaţie a performanţei, care iese din tipare, o generaţie care gândeşte în afara cutiei. „Ce caut eu aici?“ reprezintă una din replicile-cheie ale spectacolului și una din problemele de bază ale personajelor. Pe scenă, patru tineri, copii de bani gata, își schimbă existența profitând din plin de droguri, sex și viața de noapte în cluburi de fițe. Pentru scurt timp, doi dintre ei, Hell (Antoaneta Cojocaru) și Andrea (Mihai Smarandache) se îndrăgostesc. Viața lor capătă un sens ­ euforia pe care „prafurile“ nu le­-au dat­-o niciodată. De frică însă, se despart și revin la vechile vicii. „Liniuțele“ prizate acum nu mai au nicio putere. Scenă după scenă, spectacolul zbârlește pielea audienței. Vittorio (Dan Rădulescu), Chloe (Ana Covalciuc), (Sibylle) Ela Ionescu și îndrăgostiții Hell și Andrea te așteaptă să îi cunoști. „Ce caut eu aici?” este o experienţă, pentru că ți se adresează direct, fără menajamente. Te tulbură, îţi cotrobăie prin toate ungherele pe unde ai uitat să ştergi praful, îţi demolează castelele construite pe nisip pentru că te pune în faţa unui mare adevăr: dacă nu eşti atent, oricând destinul personajelor poate fi al tău! Scopul acestui spectacol nu este să-­ți placă. Ci să te miște!

Viața pe care actorii o insuflă personajelor este realizată remarcabil printr-o mare putere și trăire, idee despre care vorbesc la punctul următor. DSC_0030

  1. Atunci când joacă, actorii nu mai sunt ei. Sunt personajele. Acțiunile, trăirile, emoțiile nu le mai aparțin lor, ci personajului pe care îl interpretează. De aceea, dau tot ce au cât timp joacă acel personaj. Intră în pielea lui și i-o explorează în întregime. Pentru că la sfârșit, când părăsesc pielea personajului respectiv, realizezi că l-au trăit cu toată ființa atunci când observi extenuarea fețelor revenite după o desprindere dureroasă la propriul eu. Poate că este un lucru cunoscut, dar eu nu am mai observat până acum cu o asemenea conștientizare, câtă viață, trăire, emoție și energie ia din tine să joci un rol. Și mulțumesc universului că mi-a adus în cale actorii după ce s-a terminat spectacolul, când se îndreptau spre casele lor. Și că le-am văzut fețele și oboseala pe care o purtau. Dar totodată și fericirea. Mi s-a părut un lucru extraordinar și de acum privesc cu o admirație maximă orice actor, pentru că abia acum am prins și eu o fărâmă din imensa muncă ce are loc pentru a da viață unui personaj și pentru a juca pur și simplu într-un spectacol. Pentru a menține un spectacol viu și o audiență interesată până la final. 
  2. Magia rezistenței unei relații vine din…ATENȚIE Nouă. Ne. Ni. Studii despre iubire – acesta este unul dintre mesajele cu care te lasă această piesă. Ceva simplu și oarecum insesizabil..atenția. Care prezentă face minuni, iar absentă..ca un foc care îl lași nesupravegheat..fie se stinge, fie face ravagii. Oricum, nimic bun nu iese din absența ei.DSC_0032
  3. Oamenii se cunosc și se despart. Se despart fiindcă au avut imprudența de a se cunoaște. Se despart, dar nu se uită. – Studii despre iubire – mi-a plăcut foarte mult ce transmite ideea aceasta. Cum e imposibil să nu faci imprudențe în viață. Cum prin imprudență, te riști. Câștigi sau pierzi. Pierzi și înveți. Sau câștigi, pierzi și înveți și mai mult. Totul e experiență. Oamenii intră în viața ta și pleacă. Dar urma lor rămâne. Te desparți..dar nu uiți. DSC_0024
  4. Îndrăgostirea e ceva artificial. Iubirea e profunzimea, întemeiată pe libertate. – interesant cum de la ceva artificial pornești în călătoria a ceva mai profund. Curios totuși, e momentul în care de la aparență ajungi la esență și cum recunoști esența și reușești să treci de valurile aparenței, de îndrăgostirea magică în care totul e perfect. Pentru că atunci când totul nu mai este perfect și te lovești, intră în joc iubirea împreună cu imperfecțiunea vieții. Cum jonglezi cu cele două..de acolo pornești în profund.
  5. Să faci o cură de teatru, spectacol după spectacol, într-o singură noapte – asta înseamnă să fii mafiot. Lăsând gluma la o parte, sincer nici nu mai îmi aduc cu precizie aminte ultima dată când am fost la teatru. Dar cu o astfel de cură, te detoxifici, mai scapi de ”cactuși” și parcă te simți altfel. Ieși un alt om de acolo. Și cert este că merită și este o experiență care cu siguranță merită repetată.

Chris Simion, mulțumesc și mulțumim pentru o noapte de vis.  Mulțumesc pentru că te gândești la noi. Așteptăm ediția a 2-a cu entuziasm! Dar până ”copilul” va împlini 2 ani, zic să ne bucurăm și de primul an și de această primă ediție realizată cu succes!

P.S Această cură este necesară și se recomandă realizarea ei cel puțin o dată pe an!

P.S #2 – Vlog din seara evenimentului – 

Anunțuri

Fata din tren de Paula Hawkins

ft

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Cartea Fata din tren de Paula Hawkins a fost o lectură cel puțin intrigantă. Mi-a plăcut mult stilul autoarei, cu siguranță m-am simțit parte din poveste, implicată fizic dar și emoțional. Trăiam alături de protagonistă, Rachel, absolut fiecare tresărire, frică și incertitudine. Nu numai că a reușit să scoată la iveală cele mai adânci sentimente din sufletele personajelor ei, dar autoarea a făcut în așa fel încât să te implice și pe tine, am citit foarte ușor fiecare capitol.

Au existat trei voci feminine după care s-a ghidat toată acțiunea. Rachel este “fata din tren”, cea care face zilnic naveta spre un serviciu inexistent și care așteaptă cu nerăbdare momentul în care trenul încetinește sau oprește la un semnal defect numai pentru a se uita pe fereastră la casa în care locuiesc Jess și Jason, un cuplu perfect din prisma ei. Megan este fata perfectă privită de Rachel, sorbindu-și cafeaua pe terasă și care are o viață mult prea departe de perfecțiune. Anna este actuala soție a lui Tom, fostul soț al lui Rachel, cu care are o fetiță pe nume Evie.

Numai după descrierea personajelor îți dai seama că povestea e încurcată. Rău de tot. Și de-abia la final se clarifică lucrurile.

“Acum nu mai râde.

Vine spre mine. Are ceva în mână.

Am căzut. Cred că am alunecat pe ceva. M-am lovit cu capul de ceva. Simt că mi se face rău. Văd roșu în fața mea. Nu pot să mă ridic de jos.”

Mi-a plăcut cum se adăuga treptat câte o piesă la puzzle, un indiciu, o idee, ceva care să te facă să te întrebi cum viețile oamenilor se pot complica atât de tare încât nici ei nu mai știu de unde au pornit și unde au ajuns. Nu mai au control asupra propriei vieți, nu mai se recunosc, se lasă în voia viciilor și sunt mult prea obosiți să se chinuie să-și ia viața în propriile mâini. Cred că asta e învățătura acestei cărți: oricât de multe rele ai făcut, oricâte greșeli, oricâte lucruri ți-au scăpat de sub control, ridică-te! Nu mai sta fără să faci nimic!

“Era o senzație extrem de plăcută, dansul acela al respingerii și atracției, al dorinței și al cumpătării. Nu voiam să renunț ușor la acel sentiment, îmi doream cu atâta ardoare să-l pot păstra cât mai mult.”

Toate aceste trei femei au avut de-a face cu trădarea în dragoste, fie că ele au înșelat, fie că au fost înșelate. Și singura concluzie este că nu se merită. Acele câteva clipe de plăcere, acel sentiment la care nu vor să renunțe nu e real. La finalul zilei tot ele sunt cele care plâng singure, care nu au liniște, care nu se recunosc.

“Mă doare gândul că oamenii ăștia se plimbă prin casă – prin casa mea, locul în care, cândva am trăit fericită. Încerc să nu mă gandesc la ce a urmat. Încerc să nu mă gândesc la noaptea aceea. Încerc și nu reușesc.”

În concluzie, vă recomand acest thriller și sper să vă dați seama de cine a fost criminalul cu mult înainte!

Titlu românesc: Fata din tren
Titlu original:  The Girl on the Train
Autor: Paula Hawkins
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 404
Nota: 9

Regatul Luminilor de Leigh Bardugo

DSC_0284

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Cu timpul, am fi putut fi fericiți. Oamenii se îndrăgostesc zi de zi. Genya și David. Tamar și Nadia. Dar oare erau fericiți? Și cât timp aveau să fie fericiți? Poate că iubirea era o superstiție, o rugăciune pe care o spuneam ca să ținem la distanță singurătatea. Am dat capul pe spate. Stelele păreau apropiate unele de altele, când, de fapt, erau despărțite de milioane de kilometri. La urma urmelor, poate că iubirea nu era decât dorul după ceva foarte strălucitor, dar niciodată accesibil.” – p.230

Citeam primul volum al acestei trilogii la începutul verii anului trecut și iată-mă aici, ajuns la finalul seriei. Trebuie să mărturisesc, a fost o călătorie pe cinste și recomand această trilogie oricui, prezintă o lume atât de bine construită de care o să-mi fie dor.

Am început ultimul volum al seriei cu o oarecare teamă, având o presimțire că finalul va fi tragic, sentiment întărit de dedicația cărții din primele pagini.

DSC_0278

Din fericire pentru mine și nefericire poate pentru alții, finalul a fost, din punctul meu de vedere poate cu o ușoară exagerare, perfect. Chiar a fost pe gustul meu și mi-a întrecut așteptările.

În Regatul Luminilor, Alina continuă călătoria ei în găsirea celui de-al treilea amplificator, care avea să-i ofere suficientă putere încât să-l învingă pentru totdeauna pe Întunecatul. Sau ar trebui să zic pe Aleksander?

tumblr_n8vhenkhwK1szsox9o2_500

Ce mi-a plăcut cel mai mult la întreaga serie este evidențierea acestui contrast, binom universal și fundamental dintre bine și rău, urât și frumos, lumină și întuneric. Până și titlurile celor trei volume ilustrează sublim acest contrast. La început a fost întunericul – Regatul Umbrelor, apoi în volumul al doilea pășim în Regatul Furtunilor – simbolizând lupta dintre întuneric și lumină, creând un haos general între forțele binelui și cele ale răului, urmând în final Regatul Luminilor, care sugerează victoria luminii asupra întunericului, dar cum aici nu suntem în basme, victoria nu este chiar ceea ce te aștepți, ci iese pătată nicidecum pură, dintr-o luptă care, de la început a dovedit că, indiferent de rezultat, va lăsa consecințe fatale.

Fiind final de serie, o să încerc mai degrabă să fac o analiză generală a tot ce am simțit în legătură cu aceasta, privind retrospectiv de unde au început personajele și unde au ajuns.

tumblr_nkdyc6Rfv41qejg7to1_540

De la început mi-a plăcut relația dintre Alina și Mal, cu suișurile și coborâșurile ei. După volumul doi și o mare parte din volumul trei, îmi pierdusem aproape orice speranță ca relația lor să aibă o rezoluție fericită, dar se pare că Ana Kuya avea dreptate: „Speranța este ca apa. Întotdeauna găsește un locșor prin care să se strecoare.” Și oriunde ar fi sfârșit drumurile lor, mi-a plăcut ce a zis Mal că: „oricare ar fi legătura dintre noi, nu încape îndoiala că noi am creat-o. Ne aparține nouă.”

Mi-a plăcut foarte mult și tema răului condusă de personajul Întunecatul. De abia în ultima parte din Regatul Luminilor, am conștientizat măiestria cu care aceasta s-a dezvoltat și a ajuns la o oarecare finalitate. Pentru că, să fim serioși, răul din lume nu va dispărea niciodată în întregime tocmai datorită faptului că este necesar un echilibru. Și într-un mod realist, nici în finalul seriei răul nu dispare. Dar ce mi-a plăcut extrem de mult sunt ultimele cuvinte ale lui Aleksander, care îi spune Alinei: „Cineva care plânge după mine”. Chiar m-a emoționat, ducându-mă cu gândul la o idee mult mai profundă inițiată de Mark Twain care spune cam așa:„Dar cine se roagă pentru diavol? Cine, în 18 secole, a avut decența și umanitatea să se roage și să se gândească la acel păcătos care avea cel mai mult nevoie de asta?”

„Îndurare. Oare înțelesesem vreodată ce însemna îndurarea? Oare chiar crezusem că știam ce înseamnă să suferi? Să ierți? Îndurare, mi-am spus în sinea mea. Pentru cerb, pentru Întunecatul, pentru noi toți.” – p.371

Un alt aspect al cărții extreme de interesant este felul în care este adresată suferința. Ideea că „suferința e pe toate drumurile. Ce contează e ce face fiecare om din ea” este foarte adevărată și arată că și dintr-un rău ai multe de învățat și de multe ori mult mai multe decât dintr-un bine. Dar în același timp, trebuie să ai grijă să îți controlezi suferința, să nu o hrănești des fiindcă într-o zi s-ar putea să ajungă atât de mare încât să se hrănească cu tine și din tine, fără să-ți ceară vreo permisiune: „Suferința avea propria ei viață, se hrănește din ea însăși”.

„Știu că nu există viață fără durere – oricât de mult sau de puțin ai trăi. Oamenii te dezamăgesc, ești rănit și îi rănești la rândul tău pe cei din jur.” –p.294

În concluzie, trilogia Grisha este o serie extraordinară pe care o recomand din toată inima, singura care mi-a amintit până acum cu adevărat de Harry Potter și făcând această comparație, spune multe, vă zic! Un univers fantastic, dar cu niște personaje extreme de realiste, cu care poți empatiza ușor. O serie care te învață să fii puternic fiindcă tăria se dobândește, să nu îți pierzi niciodată speranța și să rămâi mereu cu acea licărire care deși mică poate aprinde oricând un foc mare. Și nu în ultimul rând, să îndrăznești să iubești, pentru că deși poate părea ceva inaccesibil, ceva cu o durată limitată, o dată ce te atinge, devii nelimitat și vei străluci precum luceafărul, cu o lumină atât de intensă încât vei lumina până și cele mai întunecate colțuri. Ca un ultim omagiu adus luminii, îți mulțumesc Leigh Bardugo, pentru lumina pe care ai adus-o în viața mea și a multor altor cititori, sunt sigur!

Titlu românesc: Regatul Luminilor
Titlu original:  Ruin and Rising
Autor: Leigh Bardugo
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 407
Traducător: Laurențiu Dulman
Nota: 10

Domnul Ibrahim și florile din Coran de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0102

 Iubirea ta pentru ea este numai a ta. Îți aparține. Chiar dacă ea o refuză, nu poate schimba nimic. Doar că nu profită. Momo, ceea ce oferi rămâne la tine mereu; ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna! – p.42

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Ultima carte citită în sesiune a fost ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” și anul acesta vreau să acopăr, dacă nu toată, măcar cea mai mare parte din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt.

Deși are doar 76 de pagini, povestea reușește să transmită multe, tratând multe teme și aspecte interesante, printre cele mai importante aflându-se importanța zâmbetului și a dansului în viața umană.

Se consideră că un înțelept este acela care zâmbește mult și vorbește puțin, fiind ”imun la agitația obișnuită a muritorilor de rând”. Că zâmbetul nu este pentru oameni bogați sau oameni fericiți, ci însuși actul de a zâmbi te face fericit. Denumit ”arma absolută” pe care fiecare om o are, dar puțini o folosesc, personajul nostru, Momo, descoperă fascinat efectele unei zile cu zâmbetul pe față și cum o simplă acțiune poate aduce o mare schimbare, nu doar în interior, cât și în exteriorul, adesea incontrolabil.

Se spune că ”inima omului este ca o pasăre închisă în colivia trupului”, iar când ”dansezi, inima cântă asemenea păsării care dorește să se confunde cu Dumnezeu”. Dansul capătă o conotație nouă, aceea de învârtire în jurul inimii tale pentru disiparea urii acumulate conștient sau inconștient în inima ta, așternută pe ea ca un strat de praf care refuză să-și părăsească proprietarul fără o zdruncinare puternică. Zdruncinarea reprezintă dansul, pierderea tuturor reperelor terestre, a așa numitului echilibru și lăsarea în voia aerului, a vidului, a atomilor și a sentimentelor de libertate, fericire care ajung să te înconjoare. Renunțarea la greutatea condiției umane și îmbrățișarea sentimentului de zbor, atingând o nuanță a condiției de înger viitoare, dar momentan inaccesibilă.

Un alt lucru care mi-a mai plăcut este descifrarea oferită noțiunii de Dumnezeu. Adevărul este că Dumnezeu se află în noi, iar locul în care avem acea mică parte din acesta, dar esențială, este în inimă. Pentru că de la inimă pleacă totul, de la inimă se naște iubirea. Când aceasta se oprește, Dumnezeu pleacă. De aceea, un corp cu inima oprită e un trup fără Dumnezeu. Iar un trup fără Dumnezeu nu mai e om. Așa că să avem grijă de inima noastră, acolo e totul!

În concluzie, cartea este una care înglobează esența spiritului uman, subtilă prin sugestii, dar puternică prin spargerea unor bariere și preconcepții mentale. Așa cum zicea și Momo, chiar am simțit lucruri frumoase citind această carte în care fericirea constă în dans de ”titirez”, în ”pac:zâmbet”, în călătorii și drumuri neumblate, în exprimare, în experiențe și toate astea realizate încet, lent pentru a fi savurate, infuzate în sufletul călător, căci o lecție importantă pe care domnul Ibrahim ne-o oferă este următoarea: ”Lentoarea este secretul fericirii”.

Titlu românesc: Domnul Ibrahim și florile din Coran
Titlu original:  Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 76
Traducător: Simona Brînzaru
Nota: 10

Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0023

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Deja pot să declar, fără dubii, că Eric-Emmanuel Schmitt este în prezent autorul meu preferat. Așa că de abia așteptam să mai citesc o nouă carte. Am ales Visătoarea din Ostende și desigur că nu a dezamăgit.

Povestirile acestei cărți ilustrează impactul imaginației asupra existenței noastre, acesta având un aspect dual.

Prima nuvelă, care i-a dat numele și cărții, este intitulată evident Visătoarea din Ostende. Este cea mai lungă dintre cele cinci povestiri, dar și cea mai frumoasă. Dintre toate, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici aflăm că de o iubire esențială nu te vindeci niciodată, dar și că acea iubire poate fi uneori ca un foc, atât de intensă și de minunată încât la inevitabilul final al acesteia nu mai rămâne decât cenușa.

„O mănușă este o amintire. Mănușa păstrează forma corpului precum o amintire pe cea a realității; mănușa e la fel de departe de mâna vie, ca și amintirea de timpul dispărut. Mănușa e un material al nostalgiei…”

Nuvela ne oferă o definiție a unei vieți frumoase, în care fericirea și nefericirea se întrepătrund. Cum una nu poate exista fără cealaltă și cum dacă am evita sau ignora nefericirea, fericirea ar întârzia sau ar înceta să mai apară. Cel mai mult mi-a plăcut ideea că nefericirea deschide ușa fericirii autentice, care în cazul de față este iubirea: ”E o idioțenie să spui fraze din astea:”altminteri!; dacă n-ar fi fost boala” Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura „fără asta”. Nu trebuie niciodată să te lași dus de ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care continui să te zbați. Eu am avut parte de o nefericire, și de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea: boala. Fericirea: că Guillaume mă iubește…”. Totodată, ni se arată cum imaginația omului încearcă să denatureze, să profaneze magia iubirii, punând la îndoială credibilitatea acesteia.

Cea de-a doua povestire, Crimă perfectă, înfățișează cum imaginația poate distruge o iubire prin îndoială, aceasta mâncând din ce în ce mai mult din frumusețea ei, ajungând ca la final să fie putredă, precum un măr mâncat de vierme. Din lanțurile minții cu greu mai scapi o dată intrat, iar prețul pe care îl plătești e colosal. Nuvela cercetează sublim fragilitatea mintală și natura umană predispusă la schimbări majore.

”Imaginația ei le ruinase iubirea. Și, din nefericire, nu doar imaginația îl împinsese în gol.”

Cea de-a treia povestire, Vindecarea, sugerează importanța iubirii de sine și ce schimbări aduce aceasta în viața ta. Cum privirea unui orb te poate face să vezi cu alți ochi lumea, și mai ales pe tine. De asemenea, nuvela explorează modul în care societatea oferă întâietate văzului și ignoră alte simțuri.

”O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

Cea de-a patra povestire, Lecturile proaste, ne arată cum imaginația provenită dintr-o carte proastă poate avea efecte catastrofale asupra minții noastre și asupra modului în care ajungem să percepem realitatea. Totodată, nuvela cercetează influența copleșitoare a părinților încă din copilărie și felul în care anumite traume ajung să aibă reverberații mari în viața de adult.

”Iată pentru ce distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele de oxigen, ecosistemele: pentru ca niște femei supraponderale să citească niște cărți supraponderale, a căror valoare este nulă! Dezgustător…”

Cea de-a cincea și ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, sugerează cum, ca oameni, ne folosim imaginația ca mod de dezvăluire a unei enigme. Cum aceste posibile interpretări ale noastre pot fi cu mult departe de adevăr și cum ”interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”

În concluzie, Visătoarea din Ostende este o carte foarte bună, complexă, subtil copleșitoare prin prezența morții în fiecare povestire, dar până la urmă dacă fiecare viață se termină prin moarte de ce nu și fiecare nuvelă din această carte nu ar avea acest drept?

 Titlu românesc: Visătoarea din Ostende
Titlu original:  La Reveuse D`Ostendee
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 237
Traducător: Liliana Donose  Samuelsson
Nota: 10

În căutarea Sufletului Crăciunului de R. D. Mottok

UPDATE, 11.45: Random.org a ales. Mulțumim în primul rând celor 16 participanți și ne pare rău că nu am putut tuturor să vă facem o bucurie azi. Câștigătoarea concursului de Crăciun este Mary! Felicitări, today is your lucky day! Vă dorim tuturor zile frumoase în continuare în acest an pe cale de sfârșit!

În căutarea Sufletului Crăciunului

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

În căutarea Sufletului Crăciunului este o carte ideală pentru această perioadă, care te unge pe suflet și îți inspiră speranță. O carte în care există o Împletitoare a Gândurilor oamenilor – “Pe cele frumoase le trimit celor care au nevoie de ele. Pe cele mai puțin frumoase le clătesc în Izvorul Luminos care trece prin spatele casei, să le curăț. Apoi le risipesc din nou în lume.”  Între coperțile acestei cărți, am redescoperit magia Crăciunului și  am învățat următoarele doisprezece frumoase lecții:

  1. Să transmiți celor din jur iubire sau un gând frumos este foarte ușor. Și nimeni nu a sărăcit vreodată oferind prea multă iubire ori bunătate. Căci așa cum flacăra unei lumânării poate aprinde altele fără să se stingă, așa se întâmplă și cu iubirea. Nimeni nu o pierde dăruind-o.
  2. Iarna, copacii dezgoliți de frunze își dezvăluie trecutul, înfățișarea și, mai ales, pentru cine știe să-l vadă, sufletul.
  3. Ninsoarea este un concert compus din mii și mii de note albe și pufoase.
  4. Lumea va fi exact așa cum vrea să fie. Nu puteți schimba lumea câtă vreme lumea nu vrea să se schimbe.
  5. Dorințele, gândurile bune și speranțele nu au greutate și nu pot fi văzute, dar căldura lor se simte.
  6. Puterea gândurilor bune vindecă și regenerează ființa. Așa că măcar în această perioadă să purtăm “veste” împletite din fir de gând curat.
  7. Să răspundem răului cu bine, aceasta este adevărata înțelepciune.
  8. Amintirile cele mai plăcute, clipele minunate trăite și retrăite trezesc în suflet puterea de a merge mai departe.
  9. Sunt din ce în ce mai puține gânduri bune. An după an, lumea devine mai trufașă, mai îndepărtată de iubire și de bunătate. Trebuie să rămânem suflete cât mai curate, să fim pregătiți să ținem piept urâțeniei și răutății acestei lumii și să nu ne pierdem speranța.
  10. Gândiți cu inima și totul va fi bine!
  11. Încă nu este totul pierdut, lucrurile se pot îndrepta, trebuie doar să alegem ceea ce contează cu adevărat. Lumea este fisurată, dar încă nu e spartă.
  12. Încă mai există bunătate în lume. Încă mai există Crăciun și magie. Și trebuie să luptăm pentru acestea. Să nu ne lăsăm descurajați de răutate și de umbra rece a întunericului. Există lumină, căldură, seninătate și culoare. Să nu uităm asta. Niciodată!

Vă recomand din suflet această carte magică care îți deschide inima puțin câte puțin. Cu ilustrații care mai de care mai frumoase și cu o poveste emoționantă, cu siguranță vă va crea o stare de bine. Vă provoc, în final, să vă gândiți la ceva ce vă faceți fericiți, să vă infuzați cu liniște, lumină și căldură. Să vă faceți un buchețel cu gânduri curate până la Crăciun. Iar de Crăciun să vi-l dăruiți vouă. Meritați!

DSCN5534

 

***

CONCURS

Vreți să câștigați un exemplar din această carte? Uitați ce trebuie să faceți:

1. Like paginii de Facebook a blogului.

2. Share acestui articol.

Concursul ține până luni, 22 decembrie 2014, la ora 23.59. Marți dimineață anunțăm câștigătorul și trimitem și cartea ca să ajungă în mâinile voastre la Crăciun. Lăsați în comentarii numele de FB cu care ați îndeplinit cele două cerințe. Succes și may the lucky one win!

Puterea Prezentului de Eckhart Tolle

„The primary cause of unhappiness is never the situation, but thoughts about it. Be aware of the thoughts you are thinking”

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Puterea Prezentului de Eckhart Tolle este o carte care chiar are “puterea de a-i oferi cititorului o experiență cu totul specială și de a-i schimba viața în bine”. De obicei, la majoritatea cărților de acest gen, lecturarea fără practică este egală cu zero. Dar la cartea lui Tolle apare ceva diferit, o noutate. Simpla citire a cărții duce la conștientizare, iar conștientizarea va duce mai departe la acțiune. Inevitabil. După ce citești această carte, nu poți să mai alegi să trăiești la fel cum ai făcut-o până acum. Trebuie să alegi să trăiești mai simplu, să fii prezent.

Romanul chiar îți transmite o energie benefică, te provoacă la o transformare interioară – insistând pe faptul că totul provine din interior. Această carte chiar m-a ales. Aveam nevoie de ea în această perioadă. De fapt cred că toți ar avea nevoie de această carte și de tot ceea ce are de oferit. Liniște în haos.

tumblr_n9mrb7Nw3o1rlsf54o1_500

Printre multitudinea de idei preluate din carte, vreau să vă prezint și vouă câteva în speranța că vă voi convinge de conținutul ei cu totul aparte.

  • Îți poți cunoaște Ființa doar atunci când mintea e liniștită.
  • Incapacitatea de a te opri din gândire este o boală groaznică, dar nimeni nu o recunoaște oficial pentru că aproape toată lumea suferă de ea. De acel zgomot mental neîncetat.
  • Gânditul creează un sine fals, care generează frică și suferință. “Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Eu(adevărat) și mine însumi(fals). Tu pe cine hrănești? Cui îi dai viață și putere dintre cele două ființe ce sălășluiesc întru tine?
  • Mintea este un instrument minunat dacă este folosită correct. Totuși, folosită incorect, devine foarte distructivă.
  • Începeți să vă ascultați vocea (sinelui fals) care vorbește în capul vostru cât de des puteți. Acordați o atenție deosebită gândurilor repetitive și tiparelor de gândire. Simpla observare a minții duce la conștientizarea faptul că nu sunteți totuna cu mintea voastră și atunci se inversează rolurile: voi o controlați pe ea, nu ea pe voi.
  • Toți artiștii adevărați, indiferent dacă știu sau nu, creează într-o zonă aflată în afara minții, din liniștea lor interioară. De altfel, marii oameni de știință au afirmat că descoperirile creative cele mai importante le-au făcut în momente de calm mental.
  • Cea mai mare parte a durerilor omenești sunt inutile. Ele sunt create de dvs înșivă, atâta timp cât viața vă este condusă de o minte care nu este supusă observării.
  • Viața este acum. Totul se întâmplă acum. Clipa de Acum este cel mai prețios lucru care există. Nu mai hoinăriți în trecut și viitor. Ele nu au realitate proprie, împrumutându-și realitatea de la clipa de acum.tumblr_mgm95efdNS1s377ojo1_500

În concluzie, Puterea Prezentului este o carte revelatoare care ne oferă o “cunoaștere care nu distruge sacralitatea și misterul vieții, ci conține o iubire și un respect profund pentru tot ceea ce există. O cunoaștere despre care mintea nu știe nimic.” O cunoaștere luciferică cum a numit-o Lucian Blaga.

Ca bonus, vă las și o parabolă care vă va da de gândit, extrasă chiar din primele pagini ale cărții.

“Un cerșetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin. “Te înduri să-mi dai un ban?” murmură mecanic cerșetorul, întinzându-i vechea lui șapcă de baseball. “Nu am nimic să-ți dau”, spuse străinul. “Dar pe ce ești așezat?” întrebă acesta. “Un gunoi”, răspunse cerșetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă știu.” “Te-ai uitat vreodată înauntru?” întrebă străinul. “Nu”, răspunse cerșetorul. “Ce rost are? Nu e nimic în ea.” „Uită-te înauntru”, insistă străinul. Cerșetorul reuși să ridice puțin capacul. Șocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.
Eu sunt străinul care nu are nimic să va dea și care vă spune să vă uitați înauntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.
“Dar eu nu sunt un cerșetor” – mi se pare că vă aud protestând.
Cei care nu și-au găsit încă adevărata bogăție sunt cerșetori, chiar dacă dețin cele mai mari bogății materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacție, de recunoaștere, de siguranță sau de iubire, deși au în sine o comoară care conține nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.”

Titlu românesc: Puterea Prezentului
Titlu original:  The Power of Now
Autor: Eckhart Tolle
Editura românească: Curtea Veche
Număr de pagini: 228
Traducător: Alexandra Borș
Nota: 10