Un act ce duce la echilibru

IMG_0283

A mă întreba cum m-am apucat de citit este ca și cum m-ai întreba la vârsta de copil ce vreau să fiu când am să fiu mare. Răspunsul, indiferent care ar fi fost, va fi cu siguranță diferit de rezultatul final. Sau dacă aș fi răspuns ca John Lennon, că vreau să fiu fericit, poate că prezentul ar fi fost de acord cu asta. Într-o măsură cel puțin. Încerc să fiu fericit și îmi dau silința pentru acest aspect zi de zi. Cam asta ar fi completarea de acum.

Poate că mereu am avut o ușoară invidie pentru cei care știau de mici răspunsul la ce vor să fie când vor fi mari. Certitudinea nu a fost niciodată un prieten foarte apropiat de mine. Ne cunoșteam doar din priviri, ca să o zic pe drept. Incertitudinea, pe de altă parte, a vrut să-mi fie alături, iar eu am lăsat-o că îmi plăcea compania cuiva, chiar dacă la acel moment nu știam că nu este chiar benefică.

Am o mare incertitudine referitor la prima mea carte citită. Acum ar trebui să încep să am o oarecare frustrare pentru cei care știu și acest lucru. Dar nu o să o fac. De regulă, memoria mea nu dă greș să rețină până și cele mai nesemnificative detalii legate de ceva ce a implicat emoție, dar se pare că și ea era mică la fel ca mine la începuturile mele în ale lecturii. Adică sper că am simțit emoție la prima mea lectură sau de asta amintirea legată de asta este inaccesibilă în acest moment pentru mine?

Mi-aș fi dorit să documentez cum m-am apucat de citit. Dar era jurnalului venea un pic mai târziu în viața mea. Poate dacă aș fi avut niște părinți moderni care să-mi arhiveze fiecare a mea ”primă dată”. Cel puțin, primele ”prime dăți” încă nu te gândești să le ascunzi față de părinți.

Ce a fost nu cred că mai contează, ci mai mult ce este. Îmi aduc aminte totuși de călătoria cu ”Heidi, fetița munților”, de o versiune în engleză a cărții oferită de mama. De mic, mă voia bilingv. Poate acum e fericită și ea de multilingvismul meu. Totuși, incertitudinea mă face să îmi pun un semn de întrebare dacă cartea aia chiar a fost citită de mine în engleză. Dar am amintiri plăcute legate de ea.

Îmi aduc aminte și de o saltea în mijlocul camerei mele, nu știu ce ”decorațiuni interioare” aveau loc atunci în casa mea, dar parcă era vară și citeam Colț Alb. Ar trebuie să caut programa mea din clasele I-IV și așa sigur voi descoperi primele mele lecturi măcar. Probabil primele s-au numărat printre cele obligatorii. Sună trist, într-un fel, că nu am avut libertatea de a-mi alege prima carte. Dar tocmai mi se puneau lanțurile unui sistem care avea să mă priveze de libertate mulți ani din acel moment.

Ce nu știam atunci, dar știu acum, este că evadarea în cărți mi-a redat libertatea. Evadarea în orice fel de artă, de fapt. M-a făcut să-mi conștientizez captivitatea și știam că tot ce trebuie să fac este să-mi antrenez mintea în continuare pentru a mă putea elibera. Să-mi dezvolt imaginația suficient de mult încât să vin cu cheia pentru lanțurile mele.

Printre primele mele alegeri libere în ale lecturii, și zic primele – ca să-mi respect incertitudinea – a fost cu siguranță prietenia mea cu Harry Potter. Și de atunci, zic eu, mi-a fost mai clar că magia există și în realitatea mea. Îmi aduc aminte, citind Harry Potter și Prizonierul din Azkaban, trecut fiind de ora mea de culcare, cum mama a venit și mi-a stins lumina pentru că ”este târziu”. Atunci nu știam că lumina se poate aprinde la loc.

Am o altă amintire citind Harry Potter și într-un autocar. Care nu mai știu unde mă ducea. Sau de unde mă aducea. Totul este într-o ceață a memoriei umane ce se va intensifica cu cât înaintez în această viață. Memoria va selecta ce nu mai consideră necesar și va arunca în ”prăpastia amintirilor pierdute”. Amintiri uitate. Așa cum s-a întâmplat cu prietenul imaginar al fetiței din filmul Inside Out. Poate așa a făcut și cu amintirea primei mele cărți citite fără să mă întrebe și pe mine.

Indiferent de toate aceste supoziții ale mele, sunt fericit că am putut să readuc la viață azi, prin intermediul acestui articol, o formă scrisă a răscolirii unor amintiri privind începerea vieții mele de cititor.

Pot doar să bănuiesc că m-am apucat de citit simțind nevoia unui nou prieten. Un prieten care te acceptă fix așa cum ești tu. Și simt că vor exista cărți în lume atâta timp cât nu va fi prezentă suficientă acceptare, iubire și sentiment de siguranță. Pentru că totul se rezumă la un echilibru și dacă este cineva sau ceva ce ține acest echilibru în funcțiune, de ce nu ar fi chiar cărțile?

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov. Pe librăria online Libris, găsiți o varietate de cărți noi, incluzând cărți de beletristică, ce se află printre preferatele mele.

 

6 ANI

6 ANI.JPG

Azi am făcut această poză. Poză ce reprezintă un început de apus la un sfârșit de zi. 9 aprilie 2016.

În ultima jumătate de oră din această zi, mă găsesc scriind aceste rânduri. Situația mă găsește cu un program foarte încărcat, weekend fiind. Cu toate acestea, știu că dintre tot ce aș putea să fac, să scriu acest articol e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Și pe care probabil îl voi regreta dacă nu o voi face.

Simt că scriu contra cronometru. Vreau să îl public înainte să intru în altă zi. Vreau să mai apuc să scriu ceva azi pe acest blog, așa cum am scris pe 9 aprilie în ultimii 5 ani de zile. Și azi se fac 6. E o minune viața pe acest Pământ, dar, totodată, de fiecare dată când mă gândesc la această trecere a timpului, mă apucă o nostalgie teribilă.

În ultima oră, am citit 1 AN. Apoi 2 ANI. Și apoi 3 ANI. Și apoi 4 ANI. Și apoi 5 ANI. Și mi-au produs o emoție așa specială aceste 5 postări, incapsulări ale unui timp trecut, încât nu mă pot abține să nu o scriu și pe a 6-a. Și uite că tocmai o fac.

Simt că mă învârt în jurul cozii. Cuvintele se adună, dar parcă nu zic nimic. De fapt, ce vreau să zic este MULȚUMESC. Mulțumesc tuturor celor care au vizitat vreodată acest blog, celor care dacă aud acest nume își aduc aminte ”Aaa..da, parcă îi țin minte. Făceau concursuri frumoase.” Sau orice altceva.

Și cei care stau în dubii, oricine citește această postare, vă recomand din tot sufletul să vă faceți un blog. Sau dacă nu un blog, atunci o altă metodă prin care să vă puteți exprima. Sunt atât de multe acum.

E în permanență nevoie de voci noi. Voci unice. Care să exprime frumosul din viața asta. Care să evidențieze acel ceva mai mult.

Eu, unul, vă promit că niciodată nu voi înceta să caut acel ceva, esența, să fac lumea mai bună prin toate mijloacele de care dispun. Și nici tu, cel care citește, nu ar trebui să te oprești. Pentru că, plecând de la doi oameni care au creat acest blog, împreună, la nivel de perspectivă mai înaltă, toți suntem împreună. Aici și acum. Și de noi depinde totul. De fiecare în parte.

2.JPG

Pentru a șasea oară și la cât mai multe, La mulți ani The Search For Something More!

 

 

Simplu de Cristi F. Ștefan

simplu

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Autorul vine cu 99 de idei pentru o viață remarcabilă care, din punctul meu de vedere, reprezintă mai mult niște stâlpi de susținere pentru o fundație solidă pe care TU vei ajunge o persoană de succes. Și de fapt, acel 1% care mai rămâne ești tu, pentru a ajunge la 100%. La finalul cărții, este un capitol intitulat ”Cel mai bun sfat” în care oameni importanți din România din sfera dezvoltării personale încearcă să ofere o idee puternică, un motto dacă vreți, de care să te legi și să te ghidezi după acesta. De exemplu, Lorand Szasz spune: ”Dă 100% în tot ceea ce faci, indiferent ce faci”. Și acest lucru este foarte important, să trăiești cu astfel de intensitate, activ, ci nu pasiv și purtat de valurile vieții.

Capitolele scurte, pline de informații valoroase fac din carte una foarte ușor de citit, de dat pagină după pagină, însă exercițiile practice din aproape fiecare capitol te fac să te oprești și să aplici ceea ce ai lecturat.

Consider că de fapt punctul forte al acestei cărți este partea practică, deseori inexistentă chiar și în cărțile de acest gen. Așadar, autorul a hotărât ca în locul unei cărți plină cu teorie, să facă ceva diferit și să prezinte mai succint o idee, dar să te ”oblige” să o și pui în practică.

După cum am atins și mai sus, aceste 99 de idei reprezintă de fapt teme din viața unei persoane de succes, unele chiar subtile, altele evidente, unele ușoare, altele mai grele, dar care puse împreună creează un scut invincibil asupra ta, TU asupra lumii. Sunt convins că dacă implementezi doar 5 din cele 99 de idei în obiceiuri, viața ți se va schimba considerabil în bine. Acum depinde de cât timp ești dispus să acorzi cărții și ideilor din ea, pentru că nu este o carte pe care o citești și apoi o pui să se împrietenească cu praful. Nu. Revii la ea, mai meditezi la o idee, mai insiști asupra unei idei care se lasă mai greu transformată în obicei. ”Simplu”, oricât de ironic ar suna, este o carte care îți dă de muncă, te scoate din zona de confort. Te ajută să ajungi la simplitate, dar procesul în sine nu e tocmai simplu.

Te invit să citești și tu cartea de debut a lui Cristian Ștefan, pe el îl găsești și pe FaceBook aici, și pe blogul lui aici, unde scrie articole săptămânale foarte bune, în fiecare joi. Și așa cum obișnuiește el să spună, sper că ți-ai luat valoare de pe urma acestei recenzii și vei îndrăzni să-ți iei și mai multă citind cartea.

Titlu românesc: Simplu
Autor: Cristian Ștefan
Număr de pagini: 236

10 lucruri învățate dintr-o noapte albă culturală

AfisNTI

Noaptea de 11 spre 12 septembrie a fost una specială în București. A avut loc prima ediție de Teatru Independent – un maraton teatral de 7 spectacole, de la 7 seara la 7 dimineața. Cifra 7 a fost destul de magică în această situație.

Scrollând într-o dimineață pe Facebook, îmi sare în ochi în newsfeed afișul cu program, pe care îl puteți vedea și voi mai jos. Ideea mi se pare foarte tare. Tot ce aveam de făcut era să mă hotărăsc să merg, să găsesc pe cineva cu care să mă duc și cam atât. Restul sunt detalii. Zis și făcut, trec la acțiune, iau trenul vineri dimineață spre București, chiar simțeam nevoia unei escapade. Și a fost o experiență extraordinară, nouă, din care desigur am avut ce învăța. Și iată-ne aici, cu 10 lucruri învățate dintr-o noapte albă culturală.

afiș

  1. Nu e chiar așa de ușor să faci o noapte albă. Cu trei ore jumate dormite noaptea dinaintea plecării, trezit la 6 pentru a ajunge la timp la gară, ajuns în neliniștitul dar încântător București și fără pic de odihnă după-amiază, am avut niște așteptări puțin cam mari de la corpul meu. Deși am băut un latte machiatto pe la miezul nopții, la 5 dimineața și anume la ultimul spectacol, deja se simțea oboseala grav. Zgomotele destul de puternice pentru a mă ține în priză, modul alert al ultimei piese ”Paravan. Două telefoane” m-au ținut la distanță de somnul ademenitor. Este foarte interesantă senzația dimineții unei nopți nedormite când tu te îndrepți cu pași înceți spre un pat, iar alții tocmai ce l-au părăsit și își încep ziua. Poate neobișnuință, poate prea mult confort în a respecta somnul fiecărei nopți, cert este că se merită clar o dată pe lună, de câteva ori pe an măcar să-ți furi o noapte, să-ți adaugi câteva ore de timp 99% dedicat somnului și să le trăiești, în loc să le dormi. Chiar dacă, vorbă devenită celebră în aventura mea, zisă la 7 dimineața: ”Mai am puțin și collapse.”  DSC_0015
  2. Te simți viu. Legat de ce spuneam și la primul lucru. Ai o senzație deosebită atunci când faci ceva nou, ieși din zona ta de confort și mai ales faptul că îl faci când majoritatea dorm. Că tu trăiești când alții dorm. Comparația nu și-a avut locul în mintea mea în nici un caz eu raportat la ceilalți. Ci eu raportat la mine. Cum puteam să-mi petrec noaptea dormind și cum am ales să o petrec altfel. Am ales să o trăiesc. Și m-am simțit la propriu viu. Circuitele îmi țiuiau mai tare ca niciodată că sunt viu. Poate pentru că nu trebuia să fiu, ele fiind obișnuite să fiu adormit și ripostau. Le deranjam. Dar ce mă bucur că le-am deranjat. Și verișoara mea a avut același sentiment de libertate: ”Ar trebui să fac asta mai des”.
  3. DSC_0006Ca orice experiență, te schimbă. Experiențele noastre sunt ca niște ochelari cu dioptria potrivită pentru un miop. Ne fac să vedem lumea mai clar, altfel decât o știam până atunci. Și o noapte culturală cu siguranță te îmbogățește sufletește și spiritual prin ideile transmise. Iar acum să trecem la câteva dintre acele idei întâlnite de mine în această seară. checkin
  4. Ce te face să crezi că lumina mea este mai bună decât întunericul tău? – Flori pentru Algernon, monodramă. Sincer, sper că am reținut citatul bine. Însă ideea lui cu siguranță o păstrez. Flori pentru Algernon a fost una din piesele de care auzisem și chiar voiam să o văd. Am înțeles că s-a jucat acum câțiva ani, și recent a intrat din nou în scenă, cu anumite modificări. Spectacolul încă nu are o casă, ci se joacă unde și când se poate, vine în vizită și este un oaspete deosebit. Avut loc și aici într-o sală mică, de 70 de locuri, m-am rugat să prind loc și să nu se taie coada înainte să intru și eu. 63,64,65, phiu 67. Am intrat. Nu am mai prins loc jos, ci am stat în picioare. Și timp de o oră, am ascultat povestea lui Charlie. Vreau să citesc neaparat și cartea după care a fost adaptată piesa. Revenind la citat, eu l-am simțit ca referință la faptul că o situație mai favorabilă a unui om nu înseamnă nicidecum că este mai presus decât una mai puțin favorabilă a altuia. Suntem egali din mai multe perspective decât am vrea să acceptăm, decât poate recunoaștem. Iar piesa ne aduce sau poate readuce aminte de umanitate. Iulia Colan interpretează un rol într-un mod genial: ” Flori pentru Algernon nu e un spectacol. E o confesiune. Dar dacă poți să faci spectacol dintr-o confesiune, atunci e mai mult decât un spectacol. El s-a născut dintr-o mare nevoie a mea de sinceritate. Și umanitate. Așa s-a născut Charlie. Prin ea am putut să privesc oamenii în ochi fără să mă prefac. Deci, Charlie- el a devenit Charlie- ea. Spun asta pentru că personajul din roman este masculin. Obstacolul de gen (masculin/feminin) l-am înlăturat, întrucât nu m-a interesat. Charlie nu e băiat. Charlie nu e fată. Charlie e o inimă. De câte ori în viață ați văzut o inimă care vorbește? Măcar pentru asta și merită s-o cunoașteți pe Charlie.” DSC_0018
  5. Cum naiba să nu iubești suferința când realizezi cât de stupid e totul?HELL sau Ce caut eu aici? – piesa a fost preferata mea sau una dintre preferatele mele din toate cele 7. Spectacolul, în regia lui Chris Simion, nu are cum să nu te miște. E o experiență în sine. E viu. E viață. Și stârnește emoție la fiecare pas, chiar și atunci când nu te aștepți. Iar interactivitatea cu publicul și improvizația îi aduce un mare plus.

Trebuie să vă las prezentarea piesei: Spectacolul „Ce caut eu aici?”, în regia lui Chris Simion, este o poveste de viaţă atât de reală încât râul realităţii tale se varsă în fluviul realităţii personajelor. Nu mai poţi vedea doar ceea ce-ţi place. Nu mai poţi auzi doar ceea ce vrei să auzi. Un ceva, un ritm ieşit dintr­-o cadenţă impusă te trage de mânecă şi strigă la tine să ţii cont de el. O sete de nepotolit te îndeamnă să scormoneşti pământul fiinţei tale în căutarea a ceva care să o potolească de-­a lungul spectacolului. O sete de viaţă adevărată, departe de turmă, departe de adevărul personajelor.  Actorii din distribuţie fac parte dintr­-o generaţie a performanţei, care iese din tipare, o generaţie care gândeşte în afara cutiei. „Ce caut eu aici?“ reprezintă una din replicile-cheie ale spectacolului și una din problemele de bază ale personajelor. Pe scenă, patru tineri, copii de bani gata, își schimbă existența profitând din plin de droguri, sex și viața de noapte în cluburi de fițe. Pentru scurt timp, doi dintre ei, Hell (Antoaneta Cojocaru) și Andrea (Mihai Smarandache) se îndrăgostesc. Viața lor capătă un sens ­ euforia pe care „prafurile“ nu le­-au dat­-o niciodată. De frică însă, se despart și revin la vechile vicii. „Liniuțele“ prizate acum nu mai au nicio putere. Scenă după scenă, spectacolul zbârlește pielea audienței. Vittorio (Dan Rădulescu), Chloe (Ana Covalciuc), (Sibylle) Ela Ionescu și îndrăgostiții Hell și Andrea te așteaptă să îi cunoști. „Ce caut eu aici?” este o experienţă, pentru că ți se adresează direct, fără menajamente. Te tulbură, îţi cotrobăie prin toate ungherele pe unde ai uitat să ştergi praful, îţi demolează castelele construite pe nisip pentru că te pune în faţa unui mare adevăr: dacă nu eşti atent, oricând destinul personajelor poate fi al tău! Scopul acestui spectacol nu este să-­ți placă. Ci să te miște!

Viața pe care actorii o insuflă personajelor este realizată remarcabil printr-o mare putere și trăire, idee despre care vorbesc la punctul următor. DSC_0030

  1. Atunci când joacă, actorii nu mai sunt ei. Sunt personajele. Acțiunile, trăirile, emoțiile nu le mai aparțin lor, ci personajului pe care îl interpretează. De aceea, dau tot ce au cât timp joacă acel personaj. Intră în pielea lui și i-o explorează în întregime. Pentru că la sfârșit, când părăsesc pielea personajului respectiv, realizezi că l-au trăit cu toată ființa atunci când observi extenuarea fețelor revenite după o desprindere dureroasă la propriul eu. Poate că este un lucru cunoscut, dar eu nu am mai observat până acum cu o asemenea conștientizare, câtă viață, trăire, emoție și energie ia din tine să joci un rol. Și mulțumesc universului că mi-a adus în cale actorii după ce s-a terminat spectacolul, când se îndreptau spre casele lor. Și că le-am văzut fețele și oboseala pe care o purtau. Dar totodată și fericirea. Mi s-a părut un lucru extraordinar și de acum privesc cu o admirație maximă orice actor, pentru că abia acum am prins și eu o fărâmă din imensa muncă ce are loc pentru a da viață unui personaj și pentru a juca pur și simplu într-un spectacol. Pentru a menține un spectacol viu și o audiență interesată până la final. 
  2. Magia rezistenței unei relații vine din…ATENȚIE Nouă. Ne. Ni. Studii despre iubire – acesta este unul dintre mesajele cu care te lasă această piesă. Ceva simplu și oarecum insesizabil..atenția. Care prezentă face minuni, iar absentă..ca un foc care îl lași nesupravegheat..fie se stinge, fie face ravagii. Oricum, nimic bun nu iese din absența ei.DSC_0032
  3. Oamenii se cunosc și se despart. Se despart fiindcă au avut imprudența de a se cunoaște. Se despart, dar nu se uită. – Studii despre iubire – mi-a plăcut foarte mult ce transmite ideea aceasta. Cum e imposibil să nu faci imprudențe în viață. Cum prin imprudență, te riști. Câștigi sau pierzi. Pierzi și înveți. Sau câștigi, pierzi și înveți și mai mult. Totul e experiență. Oamenii intră în viața ta și pleacă. Dar urma lor rămâne. Te desparți..dar nu uiți. DSC_0024
  4. Îndrăgostirea e ceva artificial. Iubirea e profunzimea, întemeiată pe libertate. – interesant cum de la ceva artificial pornești în călătoria a ceva mai profund. Curios totuși, e momentul în care de la aparență ajungi la esență și cum recunoști esența și reușești să treci de valurile aparenței, de îndrăgostirea magică în care totul e perfect. Pentru că atunci când totul nu mai este perfect și te lovești, intră în joc iubirea împreună cu imperfecțiunea vieții. Cum jonglezi cu cele două..de acolo pornești în profund.
  5. Să faci o cură de teatru, spectacol după spectacol, într-o singură noapte – asta înseamnă să fii mafiot. Lăsând gluma la o parte, sincer nici nu mai îmi aduc cu precizie aminte ultima dată când am fost la teatru. Dar cu o astfel de cură, te detoxifici, mai scapi de ”cactuși” și parcă te simți altfel. Ieși un alt om de acolo. Și cert este că merită și este o experiență care cu siguranță merită repetată.

Chris Simion, mulțumesc și mulțumim pentru o noapte de vis.  Mulțumesc pentru că te gândești la noi. Așteptăm ediția a 2-a cu entuziasm! Dar până ”copilul” va împlini 2 ani, zic să ne bucurăm și de primul an și de această primă ediție realizată cu succes!

P.S Această cură este necesară și se recomandă realizarea ei cel puțin o dată pe an!

P.S #2 – Vlog din seara evenimentului – 

Regatul Luminilor de Leigh Bardugo

DSC_0284

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Cu timpul, am fi putut fi fericiți. Oamenii se îndrăgostesc zi de zi. Genya și David. Tamar și Nadia. Dar oare erau fericiți? Și cât timp aveau să fie fericiți? Poate că iubirea era o superstiție, o rugăciune pe care o spuneam ca să ținem la distanță singurătatea. Am dat capul pe spate. Stelele păreau apropiate unele de altele, când, de fapt, erau despărțite de milioane de kilometri. La urma urmelor, poate că iubirea nu era decât dorul după ceva foarte strălucitor, dar niciodată accesibil.” – p.230

Citeam primul volum al acestei trilogii la începutul verii anului trecut și iată-mă aici, ajuns la finalul seriei. Trebuie să mărturisesc, a fost o călătorie pe cinste și recomand această trilogie oricui, prezintă o lume atât de bine construită de care o să-mi fie dor.

Am început ultimul volum al seriei cu o oarecare teamă, având o presimțire că finalul va fi tragic, sentiment întărit de dedicația cărții din primele pagini.

DSC_0278

Din fericire pentru mine și nefericire poate pentru alții, finalul a fost, din punctul meu de vedere poate cu o ușoară exagerare, perfect. Chiar a fost pe gustul meu și mi-a întrecut așteptările.

În Regatul Luminilor, Alina continuă călătoria ei în găsirea celui de-al treilea amplificator, care avea să-i ofere suficientă putere încât să-l învingă pentru totdeauna pe Întunecatul. Sau ar trebui să zic pe Aleksander?

tumblr_n8vhenkhwK1szsox9o2_500

Ce mi-a plăcut cel mai mult la întreaga serie este evidențierea acestui contrast, binom universal și fundamental dintre bine și rău, urât și frumos, lumină și întuneric. Până și titlurile celor trei volume ilustrează sublim acest contrast. La început a fost întunericul – Regatul Umbrelor, apoi în volumul al doilea pășim în Regatul Furtunilor – simbolizând lupta dintre întuneric și lumină, creând un haos general între forțele binelui și cele ale răului, urmând în final Regatul Luminilor, care sugerează victoria luminii asupra întunericului, dar cum aici nu suntem în basme, victoria nu este chiar ceea ce te aștepți, ci iese pătată nicidecum pură, dintr-o luptă care, de la început a dovedit că, indiferent de rezultat, va lăsa consecințe fatale.

Fiind final de serie, o să încerc mai degrabă să fac o analiză generală a tot ce am simțit în legătură cu aceasta, privind retrospectiv de unde au început personajele și unde au ajuns.

tumblr_nkdyc6Rfv41qejg7to1_540

De la început mi-a plăcut relația dintre Alina și Mal, cu suișurile și coborâșurile ei. După volumul doi și o mare parte din volumul trei, îmi pierdusem aproape orice speranță ca relația lor să aibă o rezoluție fericită, dar se pare că Ana Kuya avea dreptate: „Speranța este ca apa. Întotdeauna găsește un locșor prin care să se strecoare.” Și oriunde ar fi sfârșit drumurile lor, mi-a plăcut ce a zis Mal că: „oricare ar fi legătura dintre noi, nu încape îndoiala că noi am creat-o. Ne aparține nouă.”

Mi-a plăcut foarte mult și tema răului condusă de personajul Întunecatul. De abia în ultima parte din Regatul Luminilor, am conștientizat măiestria cu care aceasta s-a dezvoltat și a ajuns la o oarecare finalitate. Pentru că, să fim serioși, răul din lume nu va dispărea niciodată în întregime tocmai datorită faptului că este necesar un echilibru. Și într-un mod realist, nici în finalul seriei răul nu dispare. Dar ce mi-a plăcut extrem de mult sunt ultimele cuvinte ale lui Aleksander, care îi spune Alinei: „Cineva care plânge după mine”. Chiar m-a emoționat, ducându-mă cu gândul la o idee mult mai profundă inițiată de Mark Twain care spune cam așa:„Dar cine se roagă pentru diavol? Cine, în 18 secole, a avut decența și umanitatea să se roage și să se gândească la acel păcătos care avea cel mai mult nevoie de asta?”

„Îndurare. Oare înțelesesem vreodată ce însemna îndurarea? Oare chiar crezusem că știam ce înseamnă să suferi? Să ierți? Îndurare, mi-am spus în sinea mea. Pentru cerb, pentru Întunecatul, pentru noi toți.” – p.371

Un alt aspect al cărții extreme de interesant este felul în care este adresată suferința. Ideea că „suferința e pe toate drumurile. Ce contează e ce face fiecare om din ea” este foarte adevărată și arată că și dintr-un rău ai multe de învățat și de multe ori mult mai multe decât dintr-un bine. Dar în același timp, trebuie să ai grijă să îți controlezi suferința, să nu o hrănești des fiindcă într-o zi s-ar putea să ajungă atât de mare încât să se hrănească cu tine și din tine, fără să-ți ceară vreo permisiune: „Suferința avea propria ei viață, se hrănește din ea însăși”.

„Știu că nu există viață fără durere – oricât de mult sau de puțin ai trăi. Oamenii te dezamăgesc, ești rănit și îi rănești la rândul tău pe cei din jur.” –p.294

În concluzie, trilogia Grisha este o serie extraordinară pe care o recomand din toată inima, singura care mi-a amintit până acum cu adevărat de Harry Potter și făcând această comparație, spune multe, vă zic! Un univers fantastic, dar cu niște personaje extreme de realiste, cu care poți empatiza ușor. O serie care te învață să fii puternic fiindcă tăria se dobândește, să nu îți pierzi niciodată speranța și să rămâi mereu cu acea licărire care deși mică poate aprinde oricând un foc mare. Și nu în ultimul rând, să îndrăznești să iubești, pentru că deși poate părea ceva inaccesibil, ceva cu o durată limitată, o dată ce te atinge, devii nelimitat și vei străluci precum luceafărul, cu o lumină atât de intensă încât vei lumina până și cele mai întunecate colțuri. Ca un ultim omagiu adus luminii, îți mulțumesc Leigh Bardugo, pentru lumina pe care ai adus-o în viața mea și a multor altor cititori, sunt sigur!

Titlu românesc: Regatul Luminilor
Titlu original:  Ruin and Rising
Autor: Leigh Bardugo
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 407
Traducător: Laurențiu Dulman
Nota: 10

Domnul Ibrahim și florile din Coran de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0102

 Iubirea ta pentru ea este numai a ta. Îți aparține. Chiar dacă ea o refuză, nu poate schimba nimic. Doar că nu profită. Momo, ceea ce oferi rămâne la tine mereu; ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna! – p.42

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Ultima carte citită în sesiune a fost ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” și anul acesta vreau să acopăr, dacă nu toată, măcar cea mai mare parte din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt.

Deși are doar 76 de pagini, povestea reușește să transmită multe, tratând multe teme și aspecte interesante, printre cele mai importante aflându-se importanța zâmbetului și a dansului în viața umană.

Se consideră că un înțelept este acela care zâmbește mult și vorbește puțin, fiind ”imun la agitația obișnuită a muritorilor de rând”. Că zâmbetul nu este pentru oameni bogați sau oameni fericiți, ci însuși actul de a zâmbi te face fericit. Denumit ”arma absolută” pe care fiecare om o are, dar puțini o folosesc, personajul nostru, Momo, descoperă fascinat efectele unei zile cu zâmbetul pe față și cum o simplă acțiune poate aduce o mare schimbare, nu doar în interior, cât și în exteriorul, adesea incontrolabil.

Se spune că ”inima omului este ca o pasăre închisă în colivia trupului”, iar când ”dansezi, inima cântă asemenea păsării care dorește să se confunde cu Dumnezeu”. Dansul capătă o conotație nouă, aceea de învârtire în jurul inimii tale pentru disiparea urii acumulate conștient sau inconștient în inima ta, așternută pe ea ca un strat de praf care refuză să-și părăsească proprietarul fără o zdruncinare puternică. Zdruncinarea reprezintă dansul, pierderea tuturor reperelor terestre, a așa numitului echilibru și lăsarea în voia aerului, a vidului, a atomilor și a sentimentelor de libertate, fericire care ajung să te înconjoare. Renunțarea la greutatea condiției umane și îmbrățișarea sentimentului de zbor, atingând o nuanță a condiției de înger viitoare, dar momentan inaccesibilă.

Un alt lucru care mi-a mai plăcut este descifrarea oferită noțiunii de Dumnezeu. Adevărul este că Dumnezeu se află în noi, iar locul în care avem acea mică parte din acesta, dar esențială, este în inimă. Pentru că de la inimă pleacă totul, de la inimă se naște iubirea. Când aceasta se oprește, Dumnezeu pleacă. De aceea, un corp cu inima oprită e un trup fără Dumnezeu. Iar un trup fără Dumnezeu nu mai e om. Așa că să avem grijă de inima noastră, acolo e totul!

În concluzie, cartea este una care înglobează esența spiritului uman, subtilă prin sugestii, dar puternică prin spargerea unor bariere și preconcepții mentale. Așa cum zicea și Momo, chiar am simțit lucruri frumoase citind această carte în care fericirea constă în dans de ”titirez”, în ”pac:zâmbet”, în călătorii și drumuri neumblate, în exprimare, în experiențe și toate astea realizate încet, lent pentru a fi savurate, infuzate în sufletul călător, căci o lecție importantă pe care domnul Ibrahim ne-o oferă este următoarea: ”Lentoarea este secretul fericirii”.

Titlu românesc: Domnul Ibrahim și florile din Coran
Titlu original:  Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 76
Traducător: Simona Brînzaru
Nota: 10

Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0023

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Deja pot să declar, fără dubii, că Eric-Emmanuel Schmitt este în prezent autorul meu preferat. Așa că de abia așteptam să mai citesc o nouă carte. Am ales Visătoarea din Ostende și desigur că nu a dezamăgit.

Povestirile acestei cărți ilustrează impactul imaginației asupra existenței noastre, acesta având un aspect dual.

Prima nuvelă, care i-a dat numele și cărții, este intitulată evident Visătoarea din Ostende. Este cea mai lungă dintre cele cinci povestiri, dar și cea mai frumoasă. Dintre toate, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici aflăm că de o iubire esențială nu te vindeci niciodată, dar și că acea iubire poate fi uneori ca un foc, atât de intensă și de minunată încât la inevitabilul final al acesteia nu mai rămâne decât cenușa.

„O mănușă este o amintire. Mănușa păstrează forma corpului precum o amintire pe cea a realității; mănușa e la fel de departe de mâna vie, ca și amintirea de timpul dispărut. Mănușa e un material al nostalgiei…”

Nuvela ne oferă o definiție a unei vieți frumoase, în care fericirea și nefericirea se întrepătrund. Cum una nu poate exista fără cealaltă și cum dacă am evita sau ignora nefericirea, fericirea ar întârzia sau ar înceta să mai apară. Cel mai mult mi-a plăcut ideea că nefericirea deschide ușa fericirii autentice, care în cazul de față este iubirea: ”E o idioțenie să spui fraze din astea:”altminteri!; dacă n-ar fi fost boala” Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura „fără asta”. Nu trebuie niciodată să te lași dus de ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care continui să te zbați. Eu am avut parte de o nefericire, și de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea: boala. Fericirea: că Guillaume mă iubește…”. Totodată, ni se arată cum imaginația omului încearcă să denatureze, să profaneze magia iubirii, punând la îndoială credibilitatea acesteia.

Cea de-a doua povestire, Crimă perfectă, înfățișează cum imaginația poate distruge o iubire prin îndoială, aceasta mâncând din ce în ce mai mult din frumusețea ei, ajungând ca la final să fie putredă, precum un măr mâncat de vierme. Din lanțurile minții cu greu mai scapi o dată intrat, iar prețul pe care îl plătești e colosal. Nuvela cercetează sublim fragilitatea mintală și natura umană predispusă la schimbări majore.

”Imaginația ei le ruinase iubirea. Și, din nefericire, nu doar imaginația îl împinsese în gol.”

Cea de-a treia povestire, Vindecarea, sugerează importanța iubirii de sine și ce schimbări aduce aceasta în viața ta. Cum privirea unui orb te poate face să vezi cu alți ochi lumea, și mai ales pe tine. De asemenea, nuvela explorează modul în care societatea oferă întâietate văzului și ignoră alte simțuri.

”O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

Cea de-a patra povestire, Lecturile proaste, ne arată cum imaginația provenită dintr-o carte proastă poate avea efecte catastrofale asupra minții noastre și asupra modului în care ajungem să percepem realitatea. Totodată, nuvela cercetează influența copleșitoare a părinților încă din copilărie și felul în care anumite traume ajung să aibă reverberații mari în viața de adult.

”Iată pentru ce distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele de oxigen, ecosistemele: pentru ca niște femei supraponderale să citească niște cărți supraponderale, a căror valoare este nulă! Dezgustător…”

Cea de-a cincea și ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, sugerează cum, ca oameni, ne folosim imaginația ca mod de dezvăluire a unei enigme. Cum aceste posibile interpretări ale noastre pot fi cu mult departe de adevăr și cum ”interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”

În concluzie, Visătoarea din Ostende este o carte foarte bună, complexă, subtil copleșitoare prin prezența morții în fiecare povestire, dar până la urmă dacă fiecare viață se termină prin moarte de ce nu și fiecare nuvelă din această carte nu ar avea acest drept?

 Titlu românesc: Visătoarea din Ostende
Titlu original:  La Reveuse D`Ostendee
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 237
Traducător: Liliana Donose  Samuelsson
Nota: 10