Zilele trecute, am terminat si eu primul volum din ciclul „Lumea de Dincolo” – Luna plina. Mi-a placut, chiar foarte mult si sunt nerabdator sa incep urmatorul volum, aparut deja la Editura Tritonic – A doua luna plina. Recenzia a fost deja facuta de Andreea, dar eu o sa va informez un pic despre al doilea volum.
A doua luna plina este continuarea romanului Luna plina scris de autoarea de origine canadiana Kelley Armstrong din ciclul „Lumea de Dincolo”.
Elena Michaels este singura femeie varcolac din lume, transformata cu zece ani in urma de iubitul ei. Tocmai cand ajunge si ea sa se obisnuiasca cu aceasta situatie infricosatoare, o tanara vrajitoare ii spune Elenei Michaels ca un grup de oameni de stiinta rapesc fiinte supranaturale pentru a face experimente pe ele. Elena ignora avertismentul. Insa curand va fi confruntata cu adevarul despre „Lumea Cealalta”, cand este rapita si aruncata intr-o celula impreuna cu vrajitoare, vampiri, samani, semi-demoni si alti varcolaci. Elena descopera in scurt timp ca a avea de-a face cu colegii ei captivi este cea mai mica dintre grijile ei. In aceasta inchisoare, cei care au cheile celulelor sunt adevaratii monstri.
Format: 14×20.5 cm
Numar de pagini:384 pag
Aparitie: Mai 2010
Cartea poate fi comandata de aici, la doar 30.4 lei.
Am gasit pe blogul Sabinnei si prologul :
A doua Lună Plină
Prolog
Ura pădurea. Îi ura peticele de umezeală şi întuneric. Îi ura nesfârşitul amestec de copaci şi boscheţi. Îi ura mirosul de vegetaţie în stare de putrefacţie, de animale moarte, totul muribund, până şi creaturile vii urmărindu-şi neîncetat viitoarea lor masă, la un eşec distanţă de înceata traversare în moarte. Curând corpul lui ar fi încă o duhoare poluând aerul, ori îngropat, ori lăsat pentru necrofagi, moartea lui amânând-o pe a lor cu încă o zi. Avea să moară. Ştia asta, nu cu intenţia unică de suicid sau cu disperarea fără speranţă a blestematului, ci cu simpla resemnare a unui om care ştie că este la numai câteva ore distanţă de trecerea din lumea aceasta spre următoarea. Aici, în duhnindul, întunecatul şi al naibii de umedul loc, avea să moară.
Nu îşi căuta moartea. Dacă ar fi putut, ar fi evitat-o. Dar nu a putut. A încercat, plănuindu-şi scăparea cu zile înainte, conservându-şi energia, forţându-se să mănânce şi să doarmă. Apoi a scăpat, surprinzându-se chiar şi pe el însuşi. Nu a crezut niciodată că ar putea funcţiona. Bineînţeles, nu a funcţionat deloc, doar i s-a părut, precum un miraj strălucind în deşert, numai că oaza nu s-a transformat în nisip şi soare, ci în umezeală şi întuneric. A scăpat din aşezare pentru a se găsi în mijlocul pădurii. Încă plin de speranţă, a fugit. Şi a tot fugit. Şi nu a ajuns nicăieri. Veneau după el acum. Îl vânau.
Putea să audă ogarii lătrând, venind rapid pe urmele lui. Trebuie să existe vreun mod prin care să îi păcălească, dar nu avea nici cea mai vagă idee cum. Născut şi crescut în oraş, acolo ştia cum să evite să fie descoperit, cum să devină invizibil în plină stradă, cum să efectueze o apariţie atât de banală încât oamenii s-ar fi putut uita direct la el şi să nu vadă pe nimeni. Ştia cum să îşi salute vecinii în blocul unde locuia, cu ochii plecaţi, dând doar uşor din cap, fără cuvinte, astfel încât dacă oricine ar fi pus întrebări despre locatarii de la 412, nimeni nu ar fi ştiut cu adevărat cine locuieşte acolo: cumva cuplul acela mai în vârstă? Poate familia de tineri? Sau fata oarbă? Niciodată mitocan şi nici prea prietenos pentru a atrage atenţia, dispărând într-o mare de oameni prea adânciţi în propriile lor vieţi pentru a o observa pe a lui. Acolo era maestru al invizibilităţii. Dar aici, în pădure? Nu mai pusese piciorul într-una de la 10 ani, când părinţii lui, disperaţi până la urmă că nu vor putea face niciodată din el un aventurier, l-au lăsat să stea cu bunica în timp ce fraţii şi surorile lui făceau drumeţii şi camping. Aici era pierdut. Complet pierdut. Ogarul avea să îl găsească iar vânătorii să îl ucidă.
– Nu ai de gånd să mă ajuţi, nu? a întrebat el, rostind vorbele în gând.
Pentru moment, Qiona nu i-a răspuns. O putea simţi, spiritul care îl ghida, în adâncul minţii sale, acolo unde s-a dus cel mai departe de el de când şi-a făcut simţită prezenţa pe când era doar un copil care nici nu învăţase încă să vorbească.
– Vrei să te ajut? a întrebat ea într-un final.
– Nu mă vei ajuta. Chiar dacă vreau. Asta e ceea ce vrei tu. Ca eu să mă alătur ţie. Nu vei opri urmărirea.
Ogarul a început să cânte, bucuria intrându-i în voce cu melodia pe măsură ce se apropia de ţintă. Cineva a strigat.
Qiona a oftat, sunetul fluturând ca o briză prin mintea lui.
– Ce vrei să fac?
– Pe unde scap? a întrebat-o el.
Şi mai multă linişte. Mai multe ţipete.
– Pe acolo, i-a arătat ea în gând.
El ştia în ce direcţie se referea ea, deşi nu putea s-o vadă. Un ayami avea prezenţă şi substanţă, dar nu formă, o idee imposibil de explicat oricui care nu era un şaman şi la fel de uşor pentru un şaman să înţeleagă, precum conceptul de apă sau cer.
Întorcându-se către stânga, a luat-o la fugă. Ramuri îi biciuiau faţa, pieptul dezgolit şi braţele, provocându-i răni precum urmele unei flagelări. La fel de autoprovocate, s-a gândit el. Parte din el dorea să se oprească. Să renunţe. Să accepte. Dar nu putea. Nu era pregătit să renunţe încă la viaţă. Simplele plăceri umane păstrau încă prea multă ispită: brioşe englezeşti cu unt şi gem de căpşune la cafeneaua Talbot, balconul de la etajul doi, cea mai îndepărtată masă pe stânga, soarele încălzindu-i braţele, romanul poliţist zdrenţuit într-o mână, cana de cafea în cealaltă, oamenii ţipând, râzând pe strada aglomerată de sub balcon. Lucruri prosteşti, ar pufni Qiona. Ea era geloasă, bineînţeles, aşa cum era pe orice altceva ce nu putea împărtăşi, orice îl ţinea pe el legat în trup. El vroia să i se alăture, dar nu încă. Nu încă. Aşa că a fugit.
– Opreşte-te! i-a cerut Qiona.
El a ignorat-o.
– Las-o mai încet! a insistat ea. Linişteşte-te!
El a ignorat-o.
Ea s-a retras, furia ei înteţindu-se ca un foc rapid în creierul lui, strălucitor şi fierbinte, apoi mocnind, aşteptând să izbucnească din nou. Încetase să audă ogarul, dar numai pentru că sângele pulsa prea zgomotos. Plămânii îi luaseră foc. Fiecare respiraţie îl ardea, precum un foc nimicitor. El a ignorat-o. Asta îi venea uşor. Ignora majoritatea comenzilor corpului său, de la foame la sex şi până la durere. Corpul său era numai un vehicul, un mediu pentru transmiterea lucrurilor precum gem de căpşune, râset şi lumina zilei pentru sufletul său. Acum după o viaţă de ignoranţă faţă de corpul său, îi cerea să îl salveze şi acesta nu ştia cum. Din spate se auzea lătratul ogarului. Era mai zgomotos acum? Mai aproape?
– Urcă-te în copac! l-a îndemnat Qiona.
– Nu de câine îmi e frică. Ci de oameni.
– Atunci încetineşte! Întoarce-te! Bagă-i în ceaţă! Laşi o urmă prea evidentă. Mergi mai încet!
Nu avea cum. Sfârşitul pădurii era aproape. Trebuia să fie. Singura lui şansă era să ajungă acolo înainte să îl ajungă câinele. Ignorând durerea, şi-a adunat fiecare urmă de putere care îi mai rămăsese şi merse mai departe.
– Las-o mai încet! îi strigă Qiona. Ai gri…
Piciorul său stâng a lovit o mică ridicătură, dar s-a redresat, aruncându-şi piciorul drept înainte pentru echilibru. Totuşi piciorul drept îi coborî în aer. Pe când se apleca înainte, a văzut pârâul dedesubt, la baza unei mici ravene, erodată de decenii de apă curgătoare. A sărit peste marginea ei, s-a arcuit în aer, încercând să se gândească cum să aterizeze fără să se rănească, dar din nou nu ştia cum. Pe când atingea pietrişul de dedesubt auzea şi ogarul. I-a auzit cântecul de triumf atât de tare încât timpanele ameninţau să se spargă. Întorcându-se ca să se ridice, a văzut trei capete canine arătându-se peste maginea ravenei, un ogar şi doi câini masivi de pază. Ogarul şi-a ridicat capul şi a lătrat. Ceilalţi doi au făcut o pauză numai pentru o secundă, apoi au sărit.
– Ieşi din trup! a ţipat Qiona. Ieşi acum!
Nu! Nu era pregătit să plece. A rezistat pornirii de a-şi despărţi sufletul de corp, încleştându-se într-o minge de parcă aia l-ar fi ţinut înăuntru. A văzut piepturile câinilor pe când săreau de pe stâncă. Unul a aterizat drept pe el, eliminându-i ultimul strop de suflare. Colţii i s-au înfipt în antebraţ. A simţit o durere cumplită. Apoi s-a înălţat. Qiona îl trăgea afară din corp, departe de durerea morţii.
– Nu te uita înapoi! l-a îndemnat ea.
Bineînţeles că s-a uitat. Trebuia să ştie. Şi cum s-a uitat în jos, a văzut câinii. Ogarul rămăsese tot în vârful ravenei, urlând şi aşteptând oamenii. Ceilalţi doi câini nu au aşteptat. I-au sfâşiat corpul într-un maldăr de carne şi sânge.
– Nu! a gemut el. Nu!
Qiona l-a încurajat cu şoapte şi sărutări, l-a rugat să se uite în altă parte. Încercase să îl salveze de durere, dar nu a reuşit. El o simţea în timp ce se uita în jos spre câinii care îi distrugeau corpul, nu simţea durerea provocată de colţii lor, ci agonia unei pierderi şi dureri incredibile. Se terminase. Totul.
– Dacă nu m-aş fi împiedicat! s-a plâns el. Dacă aş fi fugit mai repede…
Qiona l-a întors atunci să se uite peste pădure. Întinderea de copaci se tot continua, sfârşind într-un drum atât de îndepărtat încât maşinile păreau nişte gândaci târându-se pe pământ. Şi-a privit din nou corpul, o ciopârţeală de sânge şi oase. Bărbaţii tocmai ieşeau din pădure. I-a ignorat. Nu mai contau. Nimic nu mai conta. S-a întors spre Qiona şi a lăsat-o să îl conducă.
~Alex