Fata din tren de Paula Hawkins

ft

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Cartea Fata din tren de Paula Hawkins a fost o lectură cel puțin intrigantă. Mi-a plăcut mult stilul autoarei, cu siguranță m-am simțit parte din poveste, implicată fizic dar și emoțional. Trăiam alături de protagonistă, Rachel, absolut fiecare tresărire, frică și incertitudine. Nu numai că a reușit să scoată la iveală cele mai adânci sentimente din sufletele personajelor ei, dar autoarea a făcut în așa fel încât să te implice și pe tine, am citit foarte ușor fiecare capitol.

Au existat trei voci feminine după care s-a ghidat toată acțiunea. Rachel este “fata din tren”, cea care face zilnic naveta spre un serviciu inexistent și care așteaptă cu nerăbdare momentul în care trenul încetinește sau oprește la un semnal defect numai pentru a se uita pe fereastră la casa în care locuiesc Jess și Jason, un cuplu perfect din prisma ei. Megan este fata perfectă privită de Rachel, sorbindu-și cafeaua pe terasă și care are o viață mult prea departe de perfecțiune. Anna este actuala soție a lui Tom, fostul soț al lui Rachel, cu care are o fetiță pe nume Evie.

Numai după descrierea personajelor îți dai seama că povestea e încurcată. Rău de tot. Și de-abia la final se clarifică lucrurile.

“Acum nu mai râde.

Vine spre mine. Are ceva în mână.

Am căzut. Cred că am alunecat pe ceva. M-am lovit cu capul de ceva. Simt că mi se face rău. Văd roșu în fața mea. Nu pot să mă ridic de jos.”

Mi-a plăcut cum se adăuga treptat câte o piesă la puzzle, un indiciu, o idee, ceva care să te facă să te întrebi cum viețile oamenilor se pot complica atât de tare încât nici ei nu mai știu de unde au pornit și unde au ajuns. Nu mai au control asupra propriei vieți, nu mai se recunosc, se lasă în voia viciilor și sunt mult prea obosiți să se chinuie să-și ia viața în propriile mâini. Cred că asta e învățătura acestei cărți: oricât de multe rele ai făcut, oricâte greșeli, oricâte lucruri ți-au scăpat de sub control, ridică-te! Nu mai sta fără să faci nimic!

“Era o senzație extrem de plăcută, dansul acela al respingerii și atracției, al dorinței și al cumpătării. Nu voiam să renunț ușor la acel sentiment, îmi doream cu atâta ardoare să-l pot păstra cât mai mult.”

Toate aceste trei femei au avut de-a face cu trădarea în dragoste, fie că ele au înșelat, fie că au fost înșelate. Și singura concluzie este că nu se merită. Acele câteva clipe de plăcere, acel sentiment la care nu vor să renunțe nu e real. La finalul zilei tot ele sunt cele care plâng singure, care nu au liniște, care nu se recunosc.

“Mă doare gândul că oamenii ăștia se plimbă prin casă – prin casa mea, locul în care, cândva am trăit fericită. Încerc să nu mă gandesc la ce a urmat. Încerc să nu mă gândesc la noaptea aceea. Încerc și nu reușesc.”

În concluzie, vă recomand acest thriller și sper să vă dați seama de cine a fost criminalul cu mult înainte!

Titlu românesc: Fata din tren
Titlu original:  The Girl on the Train
Autor: Paula Hawkins
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 404
Nota: 9

Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde

webcam-toy-foto13

De mult timp doream să citesc această carte, mi-a fost recomandată, laudată și se afla pe lista de to-buy. Când am ajuns în mall am nimerit în Cărturești și bineînțeles că nu puteam pleca de acolo fără să cumpăr ceva. Cu mult noroc am găsit această ediție frumoasă, cartonată, cu supracopertă și bine organizată. Am citit-o pe drumuri, la propriu, în tren și în mașină. 😀

Povestea degradării treptate a sufletului lui Dorian Gray pe când trupul său își păstrează frumusețea tinereții te face să te întrebi care este adevăratul preț al lucrurilor pe care ni le dorim. Cât trebuie să muncim, câte ore petrecute alături de familie, câte vise trebuie să sacrificăm pentru a obține o satisfacție trecătoare. Și din această cauză trebuie să evaluăm corect ceea ce merită timpul și energia noastră pentru a fi siguri că nu irosim existența noastră efemeră pe acest pământ.

„În ziua de azi lumea cunoaște prețul fiecarui lucru și valoarea niciunuia.”

Ceva ce am mai învățat din povestea lui Dorian Gray este că lucrurile tragice au puterea de a face oamenii să fie mai puternici. Nu este o regulă, dar majoritatea ies din lupta cu viața mai capabili, transformați în ceva mai bun, dornici să-i ajute și pe alții care s-au confruntat cu aceleași probleme sau pur și simplu să facă o schimbare.

„În spatele fiecărui lucru desăvârșit care a existat vreodată s-a aflat ceva tragic.”

Dorian Gray a fost prea vanitos, iubindu-se pe sine mai mult decât pe ceilalți și de aceea destinul i-a dat o lecție. De aceea trebuie să fim atenți cu ceea ce ne dorim pentru că s-ar putea să se adeverească. Vă las niște citate care mi-au atras atenția și sper să citiți și voi cartea, iar dacă deja ați citit-o să-mi lăsați o părere la secțiunea de comentarii.

„Sunt o mulțime de lucruri de care ne-am descotorosi, dacă nu ne-am teme că se găsesc alții să le ia.”

„Motivul pentru care suntem înclinați să-i judecăm de bine pe ceilalți este că tremurăm cu toții pentru noi înșine. Baza optimismului este teroarea pură. Ne considerăm generoși pentru că îl credităm pe vecinul nostru cu acele virtuți care pot să fie în beneficiul nostru.”

Și în cele din urmă nu uitați că:

„Trecutul poate fi oricând șters. Părerile de rău, renegarea sau uitarea pot face asta. Dar viitorul este inevitabil.”

Titlu românesc: Portretul lui Dorian Gray
Titlu original:  The Picture of Dorian Gray
Autor: Oscar Wilde
Editura românească: Cartier
Număr de pagini: 284
Traducător: Radu Tătărucă

Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse

 Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experienţă, o fiinţă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle în drum spre desăvârşire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie. Ţine minte: poţi fi logician sau gramatic pur şi totuşi plin de fantezie şi cu dragoste de muzică. Poţi fi muzician sau jucător cu mărgele de sticlă şi totuşi plin de devotament faţă de norme şi ordine. Omul la care ne gândim şi pe care-l dorim, pe care ni-l propunem ca model ar putea să-şi schimbe în fiecare zi ştiinţa sau arta cu oricare alta, ar face să strălucească în jocul cu mărgele de sticlă logica cea mai limpede şi în gramatică fantezia cea mai creatoare. Aşa ar trebui să fim, ar trebui ca în fiecare ceas să putem fi puşi în alt post, fără să ne împotrivim şi fără să cădem în derută.”

Încă de când mi-am propus să citesc această carte, Jocul cu mărgele de sticlă, am știut că stau față în față cu o provocare. Orice capodoperă te pune la o încercare grea: trebuie să o interpretezi corect, mai ales având la dispoziție alte zeci de interpretări ale unor critici și oameni cu experiență, dar mai ales să o lași să-ți schimbe puțin mentalitatea.

Despre cartea lui Hermann Hesse pot să spun că a fost un chin, dar la final a meritat. Aflasem că e o lectură care te solicită, atât prin faptul că e destul de lungă, aproximativ 600 de pagini, dar și din cauza stilului greoi al autorului, analiză, substrat filozofic și foarte puțin dialog. Ca subiect principal avem maturizarea fascinantă a lui Joseph Knecht din copilărie până la atingerea rangului suprem de Maestru al Jocului în provincia Castalia. Imaginația lui Hesse sparge orice bariere atunci când își închipuie un viitor în care elita intelectuală se pregăteşte în provincii situate la periferia lumii, în şcoli perfecte în care lipsa de resurse sau tentațiile materiale nu stau în calea dezvoltării înfloritoare a geniilor.

O carte care cu siguranță ar putea deveni un subiect școlar deosebit de interesant, v-o recomand!

„Lucrurile frumoase și foarte frumoase sunt și ele trecătoare, din clipa când au devenit istorice și au căpătat chip concret pe pământ.”

Titlu românesc: Jocul cu mărgele de sticlă
Titlu original:  Das Glasperlenspiel
Autor:  Hermann Hesse
Editura românească:  Rao
Număr de pagini: 620
Traducător: Ion Roman

NONO de Renata Carageani

Recenzia face parte din campania vALLuntar –  “Mai multe cărţi, mai multe şanse”, inițiata de Grupul Editorial ALL. Fiecare comentariu pe care îl lăsați contribuie la plantarea unui copac cu sprijinul ROMSILVA!

V-ați întrebat vreodată cum se vede lumea prin ochii unui ursuleț de pluș? Nono vă oferă răspunsul!

Renata Carageani conturează în primul ei roman, lumea noastră așa cum o știm, prin personaje cu nume reprezentative și cugetări frumoase despre viață. Întâlnim aici prietenii, iubiri, dar și inevitabilele lovituri ale vieții. O poveste frumos spusă, care te învăluie și te apropie de personaje astfel încât simți la fel ca ele.

Nono este un ursuleț diferit de cei de felul lui pentru că este trist, înțelegând că „într-o lume tristă, jucăriile nu pot fi vesele”. El se aruncă la gunoi atunci când moare cel mai bun prieten al său, un cățel și o părăsește pe Asta, stăpâna lui. În curând îi cunoaște pe Alburimea sa, Vasile, Fetița și pisicile mofturoase, Amelie și Jeanette, alături de care pornește într-o călătorie în care găsim orgolii, răutăți, dar și adevărata prietenie.

Prin frânturile de amintiri ale lui Nono cunoaștem puțin și din povestea Astei, cu care putem empatiza foarte ușor. Finalul este interpretabil și eu am ales să-l interpretez ca fiind un final fericit.

Nu vă povestesc mai multe pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a citi, dar vă las cu un citat care mie mi-a plăcut foarte mult:

„€œDaca ai fost desenat trist, nu-i musai să mori așa. Într-o bună zi, apare ceva care te transformă…”

Titlu original: Nono
Autor: Renata Carageani
Editura: ALL
Număr de pagini: 168
Nota: 10
Blog: Memoria lui Nono

Lolita de Vladimir Nabokov

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

“Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mișcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinții. Lo. Li. Ta.”

Am auzit de mult despre această carte însă numai acum am avut șansa să o citesc. Și pot spune că nu mi-a plăcut pe cât de mult mi-aș fi dorit, dar nici nu aș condamna-o. Vladimir Nabokov are un stil fermecător, are multe elemente de sarcasm care conferă o notă de dinamism romanului. Totuși trebuie să fii puțin pregătit spiritual ca să te avânți în universul suferinței lui Humbert.

Făcând parte din romanele clasice ale secolului XX, subiectul este deja bine-cunoscut. ”Lolita” prezintă drama unui barbat matur care se îndrăgostește de o așa-zisă ”nimfetă”, Dolores Haze, poreclită Lo, Lola, Lolita. Subiectul tabu, pedofilia, a fost ceea ce a atras criticile negative și ideile preconcepute ale oamenilor și de aceea romanul a fost chiar interzis. Și ce este mai fascinant decât să citești ceva interzis?

Situația lui Humbert are aparent rădăcini în trauma suferită în adolescență, însă nimic nu îl mai poate salva pentru că el face tot ce este posibil ca să se apropie de nimfetă. Prin urmare, se căsătorește cu mama ei Charlotte, care îi confesează că este îndrăgostită nebunește de el. Însă nu durează mult și aceasta îi descoperă jurnalul în care își nota pasiunea pentru copila de 12 ani, dar nu ajunge să împărtășească secretul celorlalți fiindcă Charlotte are un accident de mașină, care îi este fatal.  Urmează ca el și Lolita să plece într-o călătorie prin America.

Lolita

Romanul a fost ecranizat în 1962 în rolurile principale: James Mason și Sue Lyon, și în anul 1997, Humbert fiind interpretat de Jeremy Irons, iar Lolita de Dominique Swain.

O lectură interesantă, dificilă, provocatoare, roman clasic. V-o recomand!

Titlu românesc: Lolita
Titlu original: Lolita
Autor: Vladimir Nabokov
Editura românească: Polirom
Număr de pagini: 324
Traducător: Horia Florian Popescu

Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald

“Gatsby crezuse până la urma în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are..mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe…”

Marele Gatsby este o carte ciudată, care mi-a răvăşit idei, gânduri şi sentimente. Nici nu ştiu ce anume m-a făcut dornic să o citesc, dar mă bucur nespus că mi-a ajuns în mâini pentru că este o lectură mult prea interesantă pentru a fi ratată. Marele Gatsby este genul de carte aparent banală, dar care are un mesaj atât de puternic şi de adevărat încât ajunge să te copleşească. Nu trebuie să ne oprim la o simplă lectură a cărţii şi trebuie să încercăm să vedem dincolo de cuvinte pentru că acolo se află nişte învăţăminte extraordinare plasate de autor doar pentru ochiul special format.

Marele Gatsby are un fir narativ liniştit până spre final când totul parcă explodează, încât la un moment dat ai impresia că citeşti o altă carte pentru că astfel de evenimente nu au cum să se petreacă aici. În ultimele două pagini, F.Scott Fitzgerald revine însă la acea armonie cu care ne-a obişnuit parcă vrând să mulţumească cititorul.

Marele Gatsby ne prezintă un univers aparent perfect cu oameni care trăiesc în lux şi par să aibă totul. La o privire mai atentă, observăm faptul că tuturor le lipseşte un singur lucru, ceva esenţial pentru viaţa umană, ceva ce nici banii nu pot cumpăra: iubirea. Astfel, oamenii devin superficiali, egoişti şi parcă trăiesc ceva ce nici ei nu ştiu ce este.

Cartea ne spune povestea transformării lui James Gatz în Jay Gatsby din perspectiva lui Nick Carraway, care este nimeni altul decât vecinul misteriosului Gatsby. Totul este o enigmă despre acest bărbat care ţine petreceri după petreceri şi la care lumea vine invitată şi neinvitată. În ciuda acestor petreceri, foarte puţine persoane îl cunosc sau l-au văzut măcar pe Gatsby, acesta fiind o fire timidă. Toată lumea îl bârfeşte, este suspicioasă în privinţa averii sale şi chiar îi atribuie titlul de ucigaş sau de spion. ”Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seamă că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.” Nick, însă, este singurul care se apropie de el şi aceştia devin ulterior prieteni. Gatsby îi mărturiseşte adevăratul său secret lui Nick şi din acel moment lucrurile încep să o ia pe o pantă greşită şi tragicul îşi face apariţia. Cine va reuşi să iasă din această dramă şi mai important, va reuşi cineva să îşi găsească iubirea şi totodata cu aceasta adevărata fericire?

Marele Gatsby este o poveste minunat ţesută despre nişte vremuri trecute care erau orice numai fericite nu. Este o poveste de dragoste tristă şi profundă, cu un lichid melancolic care se strecoară printre cuvinte pe tot parcursul cărţii, un vis destrămat şi un timp pierdut pentru totdeauna.

Mai jos aveţi trailerul ecranizării din 2012, adaptarea cinematografică va fi de această dată 3D. Filmul ni-l arată pe Leonardo DiCaprio în rolulul lui Gatsby, iar pe Tobey Maguire în cel al lui Nick Carraway, scriitorul aspirant venit în New York-ul anilor ’20, unde se lasă atras în lumea petrecerilor luxoase şi-a lumii oamenilor extrem de bogaţi. Carey Mulligan o interpretează pe Daisy Buchanan, iar Isla Fisher pe Myrtle Wilson.

Titlu românesc: Marele Gatsby
Titlu original: The Great Gatsby
Autor: F. Scott Fitzgerald
Editura românească: Polirom
Număr de pagini: 235
Traducător: Mircea Ivănescu
Nota: 10

De veghe în lanul de secară de J.D.Salinger

CITATE DIN CARTE.

Am auzit şi am citit atât de multe lucruri despre această carte încât nici nu mai ştiu ce anume m-a facut să-mi doresc să o citesc. Ce pot să spun cu siguranţă după terminarea acestei cărţi este faptul că nu trebuie ratată de niciun adolescent.

Şi nici de cei care vor să-şi retrăiască momentele din adolescenţă prin intermediul lui Holden, care să recunoaştem mai devreme sau mai tarziu, într-o circumstanţă sau alta tot ne-am regăsit în el. Cine este acest Holden despre care tot încerc eu să vă vorbesc aici? Holden Caulfield este personajul principal al romanului „De veghe în lanul de secară”. Întregul roman se învârte în jurul acestuia, a faptelor sale, a gândurilor sale, a lui. Holden este un personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgeşti, chiar dacă uneori e atât de imatur iar alteori atât de matur. Dar nu asta înseamnă de fapt adolescenţa, trăirea de la o extremă la alta, fără să-ţi dai seama că poţi răni multă lume din jurul tău prin intermediul faptelor tale, a adolescentului răzvrătit din tine? Apoi realizezi că ai greşit şi mergi înainte, iar când mai întorci un ochi în urmă te gândeşti: Chiar eu am fost ăla? Cum să fac asemenea fapte stupide?”. Şi te deprimi. Zici “deprimant” precum Holden. Dar nu trebuie să ne întristăm pentru că această perioadă a vieţii este unică şi vrem sau nu vrem trebuie să trecem prin ea, să ne bucurăm de ea, să greşim chiar. Pentru că din greşeli învăţăm, cel mai mult din propriile noastre greşeli decât ale altora. Oricât ar spune cineva: Învaţă din ce am greşit eu, nu poţi. Şi nu e vina ta pentru că nu e viaţa ta şi nu sunt greşelile tale. Învaţă din greşelile tale şi e mai mult decât bine, iar dacă poţi şi din ale altora e excelent. Dar să revenim la Holden Vitamină Caulfield după cum îi place să i se mai spună. Vom călători cu el într-o carte scrisă perfect despre adolescenţă şi sentimentele schimbătoare pe care le are firea oricărui om la aceea vârstă. O fire rebelă, aparent nepăsătoare, dar plină de profunzime şi de gânduri măreţe.

Holden este un băiat de şaptesprezece ani, destul de înalt, dar slab pentru că mănâncă ca o vrabie. Lucru haios şi în acelaşi timp util este porţiunea capului în care acesta are nişte fire albe, cu ajutorul cărora pretinde că este mai mare pentru a-şi obţine şi el într-un bar un whiskey, ci nu obişnuita cola pe care o bea de prea mult timp. Rămas corigent la patru materii, acesta este dat afară de la şcoala pregătitoare Pencey şi pentru că nu trebuie să fie acasă până miercuri când vin elevii din vacanţă, acesta se hotărăşte să petreacă câteva zile de libertate în New York, departe de tot şi de toate. Marea parte a cărţii descrie aventurile prin care acesta trece în New York şi noile şi vechile experienţe pe care le dobândeşte. Şi din care, în mod inconştient, învaţă ceva din ele, iar noi ne amuzăm de toate lucrurile penibile prin care acesta trece. Va reuşi el să supravieţuiască în New York şi să ajungă cu bine acasă miercuri? Sau îl va duce gândul în altă parte? Citiţi cartea şi trăiţi o aventură incredibilă în lumea adolescenţei şi a nesiguranţei presărată cu comic la tot pasul şi cu expresii care mai de care mai hazlii( o traducere excelentă!). Eu “nu mai bănănăi” pe aici aşa că tot ce vă spun este sa îi oferiţi o şansă cărţii pentru că nu veţi regreta. După cum ar spune bunul meu prieten literar, Holden Caulfield, mie “mi-a plăcut de-am murit!”.

Titlu românesc: De veghe în lanul de secară
Titlu original: The Catcher in the Rye
Autor: J.D.Salinger
Editura românească: Polirom
Număr de pagini: 280
Traducător: Cristian Ionescu
Nota: 10