Regatul Luminilor de Leigh Bardugo

DSC_0284

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Cu timpul, am fi putut fi fericiți. Oamenii se îndrăgostesc zi de zi. Genya și David. Tamar și Nadia. Dar oare erau fericiți? Și cât timp aveau să fie fericiți? Poate că iubirea era o superstiție, o rugăciune pe care o spuneam ca să ținem la distanță singurătatea. Am dat capul pe spate. Stelele păreau apropiate unele de altele, când, de fapt, erau despărțite de milioane de kilometri. La urma urmelor, poate că iubirea nu era decât dorul după ceva foarte strălucitor, dar niciodată accesibil.” – p.230

Citeam primul volum al acestei trilogii la începutul verii anului trecut și iată-mă aici, ajuns la finalul seriei. Trebuie să mărturisesc, a fost o călătorie pe cinste și recomand această trilogie oricui, prezintă o lume atât de bine construită de care o să-mi fie dor.

Am început ultimul volum al seriei cu o oarecare teamă, având o presimțire că finalul va fi tragic, sentiment întărit de dedicația cărții din primele pagini.

DSC_0278

Din fericire pentru mine și nefericire poate pentru alții, finalul a fost, din punctul meu de vedere poate cu o ușoară exagerare, perfect. Chiar a fost pe gustul meu și mi-a întrecut așteptările.

În Regatul Luminilor, Alina continuă călătoria ei în găsirea celui de-al treilea amplificator, care avea să-i ofere suficientă putere încât să-l învingă pentru totdeauna pe Întunecatul. Sau ar trebui să zic pe Aleksander?

tumblr_n8vhenkhwK1szsox9o2_500

Ce mi-a plăcut cel mai mult la întreaga serie este evidențierea acestui contrast, binom universal și fundamental dintre bine și rău, urât și frumos, lumină și întuneric. Până și titlurile celor trei volume ilustrează sublim acest contrast. La început a fost întunericul – Regatul Umbrelor, apoi în volumul al doilea pășim în Regatul Furtunilor – simbolizând lupta dintre întuneric și lumină, creând un haos general între forțele binelui și cele ale răului, urmând în final Regatul Luminilor, care sugerează victoria luminii asupra întunericului, dar cum aici nu suntem în basme, victoria nu este chiar ceea ce te aștepți, ci iese pătată nicidecum pură, dintr-o luptă care, de la început a dovedit că, indiferent de rezultat, va lăsa consecințe fatale.

Fiind final de serie, o să încerc mai degrabă să fac o analiză generală a tot ce am simțit în legătură cu aceasta, privind retrospectiv de unde au început personajele și unde au ajuns.

tumblr_nkdyc6Rfv41qejg7to1_540

De la început mi-a plăcut relația dintre Alina și Mal, cu suișurile și coborâșurile ei. După volumul doi și o mare parte din volumul trei, îmi pierdusem aproape orice speranță ca relația lor să aibă o rezoluție fericită, dar se pare că Ana Kuya avea dreptate: „Speranța este ca apa. Întotdeauna găsește un locșor prin care să se strecoare.” Și oriunde ar fi sfârșit drumurile lor, mi-a plăcut ce a zis Mal că: „oricare ar fi legătura dintre noi, nu încape îndoiala că noi am creat-o. Ne aparține nouă.”

Mi-a plăcut foarte mult și tema răului condusă de personajul Întunecatul. De abia în ultima parte din Regatul Luminilor, am conștientizat măiestria cu care aceasta s-a dezvoltat și a ajuns la o oarecare finalitate. Pentru că, să fim serioși, răul din lume nu va dispărea niciodată în întregime tocmai datorită faptului că este necesar un echilibru. Și într-un mod realist, nici în finalul seriei răul nu dispare. Dar ce mi-a plăcut extrem de mult sunt ultimele cuvinte ale lui Aleksander, care îi spune Alinei: „Cineva care plânge după mine”. Chiar m-a emoționat, ducându-mă cu gândul la o idee mult mai profundă inițiată de Mark Twain care spune cam așa:„Dar cine se roagă pentru diavol? Cine, în 18 secole, a avut decența și umanitatea să se roage și să se gândească la acel păcătos care avea cel mai mult nevoie de asta?”

„Îndurare. Oare înțelesesem vreodată ce însemna îndurarea? Oare chiar crezusem că știam ce înseamnă să suferi? Să ierți? Îndurare, mi-am spus în sinea mea. Pentru cerb, pentru Întunecatul, pentru noi toți.” – p.371

Un alt aspect al cărții extreme de interesant este felul în care este adresată suferința. Ideea că „suferința e pe toate drumurile. Ce contează e ce face fiecare om din ea” este foarte adevărată și arată că și dintr-un rău ai multe de învățat și de multe ori mult mai multe decât dintr-un bine. Dar în același timp, trebuie să ai grijă să îți controlezi suferința, să nu o hrănești des fiindcă într-o zi s-ar putea să ajungă atât de mare încât să se hrănească cu tine și din tine, fără să-ți ceară vreo permisiune: „Suferința avea propria ei viață, se hrănește din ea însăși”.

„Știu că nu există viață fără durere – oricât de mult sau de puțin ai trăi. Oamenii te dezamăgesc, ești rănit și îi rănești la rândul tău pe cei din jur.” –p.294

În concluzie, trilogia Grisha este o serie extraordinară pe care o recomand din toată inima, singura care mi-a amintit până acum cu adevărat de Harry Potter și făcând această comparație, spune multe, vă zic! Un univers fantastic, dar cu niște personaje extreme de realiste, cu care poți empatiza ușor. O serie care te învață să fii puternic fiindcă tăria se dobândește, să nu îți pierzi niciodată speranța și să rămâi mereu cu acea licărire care deși mică poate aprinde oricând un foc mare. Și nu în ultimul rând, să îndrăznești să iubești, pentru că deși poate părea ceva inaccesibil, ceva cu o durată limitată, o dată ce te atinge, devii nelimitat și vei străluci precum luceafărul, cu o lumină atât de intensă încât vei lumina până și cele mai întunecate colțuri. Ca un ultim omagiu adus luminii, îți mulțumesc Leigh Bardugo, pentru lumina pe care ai adus-o în viața mea și a multor altor cititori, sunt sigur!

Titlu românesc: Regatul Luminilor
Titlu original:  Ruin and Rising
Autor: Leigh Bardugo
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 407
Traducător: Laurențiu Dulman
Nota: 10

Anunțuri

Domnul Ibrahim și florile din Coran de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0102

 Iubirea ta pentru ea este numai a ta. Îți aparține. Chiar dacă ea o refuză, nu poate schimba nimic. Doar că nu profită. Momo, ceea ce oferi rămâne la tine mereu; ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna! – p.42

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Ultima carte citită în sesiune a fost ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” și anul acesta vreau să acopăr, dacă nu toată, măcar cea mai mare parte din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt.

Deși are doar 76 de pagini, povestea reușește să transmită multe, tratând multe teme și aspecte interesante, printre cele mai importante aflându-se importanța zâmbetului și a dansului în viața umană.

Se consideră că un înțelept este acela care zâmbește mult și vorbește puțin, fiind ”imun la agitația obișnuită a muritorilor de rând”. Că zâmbetul nu este pentru oameni bogați sau oameni fericiți, ci însuși actul de a zâmbi te face fericit. Denumit ”arma absolută” pe care fiecare om o are, dar puțini o folosesc, personajul nostru, Momo, descoperă fascinat efectele unei zile cu zâmbetul pe față și cum o simplă acțiune poate aduce o mare schimbare, nu doar în interior, cât și în exteriorul, adesea incontrolabil.

Se spune că ”inima omului este ca o pasăre închisă în colivia trupului”, iar când ”dansezi, inima cântă asemenea păsării care dorește să se confunde cu Dumnezeu”. Dansul capătă o conotație nouă, aceea de învârtire în jurul inimii tale pentru disiparea urii acumulate conștient sau inconștient în inima ta, așternută pe ea ca un strat de praf care refuză să-și părăsească proprietarul fără o zdruncinare puternică. Zdruncinarea reprezintă dansul, pierderea tuturor reperelor terestre, a așa numitului echilibru și lăsarea în voia aerului, a vidului, a atomilor și a sentimentelor de libertate, fericire care ajung să te înconjoare. Renunțarea la greutatea condiției umane și îmbrățișarea sentimentului de zbor, atingând o nuanță a condiției de înger viitoare, dar momentan inaccesibilă.

Un alt lucru care mi-a mai plăcut este descifrarea oferită noțiunii de Dumnezeu. Adevărul este că Dumnezeu se află în noi, iar locul în care avem acea mică parte din acesta, dar esențială, este în inimă. Pentru că de la inimă pleacă totul, de la inimă se naște iubirea. Când aceasta se oprește, Dumnezeu pleacă. De aceea, un corp cu inima oprită e un trup fără Dumnezeu. Iar un trup fără Dumnezeu nu mai e om. Așa că să avem grijă de inima noastră, acolo e totul!

În concluzie, cartea este una care înglobează esența spiritului uman, subtilă prin sugestii, dar puternică prin spargerea unor bariere și preconcepții mentale. Așa cum zicea și Momo, chiar am simțit lucruri frumoase citind această carte în care fericirea constă în dans de ”titirez”, în ”pac:zâmbet”, în călătorii și drumuri neumblate, în exprimare, în experiențe și toate astea realizate încet, lent pentru a fi savurate, infuzate în sufletul călător, căci o lecție importantă pe care domnul Ibrahim ne-o oferă este următoarea: ”Lentoarea este secretul fericirii”.

Titlu românesc: Domnul Ibrahim și florile din Coran
Titlu original:  Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 76
Traducător: Simona Brînzaru
Nota: 10

Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0023

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Deja pot să declar, fără dubii, că Eric-Emmanuel Schmitt este în prezent autorul meu preferat. Așa că de abia așteptam să mai citesc o nouă carte. Am ales Visătoarea din Ostende și desigur că nu a dezamăgit.

Povestirile acestei cărți ilustrează impactul imaginației asupra existenței noastre, acesta având un aspect dual.

Prima nuvelă, care i-a dat numele și cărții, este intitulată evident Visătoarea din Ostende. Este cea mai lungă dintre cele cinci povestiri, dar și cea mai frumoasă. Dintre toate, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici aflăm că de o iubire esențială nu te vindeci niciodată, dar și că acea iubire poate fi uneori ca un foc, atât de intensă și de minunată încât la inevitabilul final al acesteia nu mai rămâne decât cenușa.

„O mănușă este o amintire. Mănușa păstrează forma corpului precum o amintire pe cea a realității; mănușa e la fel de departe de mâna vie, ca și amintirea de timpul dispărut. Mănușa e un material al nostalgiei…”

Nuvela ne oferă o definiție a unei vieți frumoase, în care fericirea și nefericirea se întrepătrund. Cum una nu poate exista fără cealaltă și cum dacă am evita sau ignora nefericirea, fericirea ar întârzia sau ar înceta să mai apară. Cel mai mult mi-a plăcut ideea că nefericirea deschide ușa fericirii autentice, care în cazul de față este iubirea: ”E o idioțenie să spui fraze din astea:”altminteri!; dacă n-ar fi fost boala” Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura „fără asta”. Nu trebuie niciodată să te lași dus de ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care continui să te zbați. Eu am avut parte de o nefericire, și de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea: boala. Fericirea: că Guillaume mă iubește…”. Totodată, ni se arată cum imaginația omului încearcă să denatureze, să profaneze magia iubirii, punând la îndoială credibilitatea acesteia.

Cea de-a doua povestire, Crimă perfectă, înfățișează cum imaginația poate distruge o iubire prin îndoială, aceasta mâncând din ce în ce mai mult din frumusețea ei, ajungând ca la final să fie putredă, precum un măr mâncat de vierme. Din lanțurile minții cu greu mai scapi o dată intrat, iar prețul pe care îl plătești e colosal. Nuvela cercetează sublim fragilitatea mintală și natura umană predispusă la schimbări majore.

”Imaginația ei le ruinase iubirea. Și, din nefericire, nu doar imaginația îl împinsese în gol.”

Cea de-a treia povestire, Vindecarea, sugerează importanța iubirii de sine și ce schimbări aduce aceasta în viața ta. Cum privirea unui orb te poate face să vezi cu alți ochi lumea, și mai ales pe tine. De asemenea, nuvela explorează modul în care societatea oferă întâietate văzului și ignoră alte simțuri.

”O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

Cea de-a patra povestire, Lecturile proaste, ne arată cum imaginația provenită dintr-o carte proastă poate avea efecte catastrofale asupra minții noastre și asupra modului în care ajungem să percepem realitatea. Totodată, nuvela cercetează influența copleșitoare a părinților încă din copilărie și felul în care anumite traume ajung să aibă reverberații mari în viața de adult.

”Iată pentru ce distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele de oxigen, ecosistemele: pentru ca niște femei supraponderale să citească niște cărți supraponderale, a căror valoare este nulă! Dezgustător…”

Cea de-a cincea și ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, sugerează cum, ca oameni, ne folosim imaginația ca mod de dezvăluire a unei enigme. Cum aceste posibile interpretări ale noastre pot fi cu mult departe de adevăr și cum ”interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”

În concluzie, Visătoarea din Ostende este o carte foarte bună, complexă, subtil copleșitoare prin prezența morții în fiecare povestire, dar până la urmă dacă fiecare viață se termină prin moarte de ce nu și fiecare nuvelă din această carte nu ar avea acest drept?

 Titlu românesc: Visătoarea din Ostende
Titlu original:  La Reveuse D`Ostendee
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 237
Traducător: Liliana Donose  Samuelsson
Nota: 10

Incredibul pelerinaj al lui Harold Fry de Rachel Joyce

DSCN6308

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

“Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry” a fost o poveste minunată, rară și cu un mesaj puternic, care te provoacă să faci un pas în urmă și să privești imaginea de ansamblu a propriei vieții, reflectând asemenea personajului, la trecut, prezent și viitor.

Harold Fry este un bătrânel de 65 de ani, care în urmă unei scrisorii primite de la o fostă colegă grav bolnavă, ia o decizie spontană, pe moment, care deși poate nu își dă seama la început – îi va schimba viața pentru totdeauna.

Acesta pornește într-o călătorie pe jos de sute de kilometri către Berwick, locul în care era internată Queenie, persoana care i-a trimis scrisoarea. Fără un echipament corespunzător, telefon sau hartă, acesta pleacă cu o misiune aparent imposibilă, însoțit doar de un foc interior puternic și de o voință aproape neverosimilă.

“E-atâta forță în mintea omului..Depășește puterea noastră de înțelegere. Dar, dacă ai credință, poți face orice.” – p.22

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte este că și noi, cititorii, plecăm în această călătorie a lui Harold. O călătorie de redescoperire a sinelui, de recuperare a identității pierdute, de acceptare a greșelilor din trecut și de identificare a sensului vieții, a frumuseții ascunse care ne înconjoară permanent, deși petrecem atâta timp fără să o vedem, fără să-i remarcăm prezența.

“Degeaba trăim, dacă, din când în când, nu facem și câte o nebunie.” – p.39

Întrebările pe care și le pune Harold ajung întrebări și pentru noi, iar revelațiile la care ajunge devin revelații și pentru noi. Devenim pelerini alături de Harold într-o călătorie care schimbă atât protagonistul, cât și cititorul. Cartea metamorfozează persoana care o citește, căci, implicat fiind în poveste, cel care a început cartea nu va mai fi la fel cu cel care o va termina.

“Știa că va ajunge la Berwick și că pentru asta nu trebuia decât să pună un picior în fața celuilalt. Simplitatea acestui lucru îl umplea de bucurie. Dacă merge înainte, sigur va ajunge.” –pg 54

Un lucru și mai interesant este faptul că habar nu aveam cum avea să se încheie călătoria. Nu știam la ce să mă aștept, așa că am continuat cu entuziasm să citesc, bucurându-mă de fiecare om cu care Harold se întâlnea, de fiecare învățătură. Pe drumul său, Harold ajunge să poarte și puțin din oameni, fiecare lasându-și amprenta asupra lui, într-o mai mică sau mai mare măsură.

“Învățase deja că natura obișnuită a oamenilor îl umplea de mirare și tandrețe, dar și de singurătate. Lumea era alcătuită din oameni care puneau un picior în fața celuilalt; o viață putea să pară obișnuită doar fiindcă cel care o trăia făcea asta de foarte mult timp. Acum nu mai putea trece pe lângă un necunoscut fără să recunoască un adevăr: că toți erau la fel și, în același timp, unici; și că aceasta era dilema condiției umane.” – p.167

Ca orice lucru frumos, cartea trebuie să aibă și o doză de tristețe. O doză chiar apăsătoare spre sfârșitul romanului, care îți inundă sufletul și te face să realizezi adevăruri profunde referitoare la singurătatea ființei umane.

Necesitatea mai mult a credinței decât a rațiunii, apartenența omului la lume ca tot unitar, simplitatea și efemeritatea ființei sunt doar câteva dintre acele adevăruri despre care vorbeam mai devreme.

Cartea ne sugerează faptul că suntem doar niște corpuri în care sălășluiește o călătorie, pe care fiecare are datoria să o ducă la bun sfârșit. Călătoria este metafora vieții, iar noi trebuie să iubim, să ne jucăm, să pierdem, să simțim, să ne bucurăm, să ne revoltăm, să facem ceva înainte să fie prea târziu. Pentru că dacă nu termini tu călătoria, te termină ea pe tine. Și atunci chiar nu mai poți face..nimic.

Titlu românesc: Incredibul pelerinaj al lui Harold Fry
Titlu original:  The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry
Autor: Rachel Joyce
Editura românească: Litera
Număr de pagini: 332
Traducător: Petru Iamandi
Nota: 10

Impuls: îl urmezi?

tumblr_mtancr34aQ1qcqbdbo1_500

Deși mă consider o persoană bună, impulsul meu de a face bine nu este întotdeauna suficient pentru a-mi mișca corpul din loc și a face acțiunea respectivă. Am observat acest lucru la mine de-a lungul timpului, iar trei situații petrecute recent (toate în aceeași zi) m-au pus pe gânduri și aleg azi să analizăm puțin următoarele întâmplări.

Prima întâmplare se petrece într-o dimineață, în maxi-taxi, în drum spre facultate. Privesc cu atenție oamenii din jurul meu, iar atenția îmi cade asupra unei doamne care intră în maxi-taxi super agitată și coboară la câteva stații în același ritm. Fix când să coboare îi cade telefonul mobil din mână și dintr-o bucată ajunge trei: carcasă, baterie și restul de telefon. În aceeași manieră agitată, își ridică restul de telefon și carcasa. Și iese din maxi-taxi. Aici intervin eu. Observ bateria și într-un interval de 2 secunde, gânduri alerte îmi invadează mintea: „Aoleu.Ce fac? Ar trebui să mă ridic de pe scaun, să mă aplec, să deschid ușa și să mă duc dupa acea femeie. Dar nimeni nu a observat. Da, e adevărat că eu am observat, dar pot să mă fac că nu am observat. Astfel toată lumea e fericită, nimeni nu se mai ridică de pe scaun, mai ales că șoferul trebuie să pornească din stație dintr-o clipă într-alta, semaforul sigur s-a făcut deja verde. Și atunci mi-am dat seama că femeia aia nu o să mai poată să-și folosească telefonul în veci.” M-am ridicat. I-am spus șoferului “Stați”, am luat bateria, am deschis ușa și femeia era chiar acolo, se întorcea pentru că și-a dat seama de lipsa acesteia. “Uitați. Vai, mulțumesc drăgălașu’”. M-am simțit mult mai bine după. Pentru că mi-am ascultat impulsul de a face bine.

A doua întâmplare se petrece tot într-un maxi-taxi, de data asta la întoarcere. O doamnă mai în vârstă intră în maxi și nu mai era niciun loc liber. Atunci realizez că ar putea să fie – să îi fac eu loc. Simțindu-mă oarecum vinovat pentru întârzierea intenției mele de a face bine de azi dimineață, am zis să nu mai repet aceeași întâmplare. M-am uitat la doamnă, m-am ridicat și i-am oferit locul – ca să îmi spună că nu e nevoie pentru că o să coboare la următoarea stație. Intenție neîntârziată refuzată.

A treia întâmplare se petrece când cobor eu din maxi-taxi. Cu căștile în urechi, oarecum despărțit de realitate, simt deodată o mână pe umăr. Mă întorc, îmi dau casca jos și un bărbat îmi înapoiază un leu care mi-a căzut din haină. Gestul mă face să zâmbesc. Putea, desigur, să îl ia și să nu mi-l dea. Nu că ar fi avut ce să facă cu leul meu, dar am apreciat enorm intenția omului de a face bine. De a fi corect.

Acum, trăind aceste întâmplări retrospectiv, realizez ce interesantă a fost acea zi. Prima dată sunt pus eu la încercare dacă voi proceda corect, dacă voi asculta sau voi ignora vocea binelui. Apoi, decid să o ascult fără a mai cântări situația, pur și simplu acționez din instinct. Deși fapta bună nu a fost creată, a fost creată intenția și săvârșirea ei. Iar în ultimă instanță, mi se returnează oarecum favorul. După faptă și răsplată. Desigur, acest lucru este doar un mod de a privi situația. Tind totuși să cred că a fost o coincidență.

Concluzia este să ne ascultăm vocea interioară, să ne urmăm instinctul mai ales dacă este pentru o faptă bună și niciodată să nu ne gândim: “Ce îmi iese mie din asta?“. Fii sigur că binele făcut se va întoarce la tine. Nu ezita niciodată când e vorba de astfel de lucruri. Ezită la rău. Căci dacă am face asta și nu le-am mai inversa, lumea ar fi mai bună!

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

760

Cea mai întâlnită întrebare pe care mi-o amintesc de când eram mică este aceasta: Ce vrei să te faci când vei fi mare? Adevărul e că atunci îmi plăcea la nebunie să răspund pentru că nu realizam ce însemna “mare”(nu că acum sunt mult mai luminată în privința asta). Și din această cauză găseam mereu raspunsuri unul mai nebunesc decât altul, cum ar fi vrăjitoare. Totuși am crescut, am avut alternative la care am renunțat pe parcurs și am ales un drum care nu știu sigur unde mă va duce, dar pe care sper că voi fi fericită.

Răspunsul la întrebare încă nu îl știu, vreau să cred că viața îmi va oferi oportunități la care eu nici nu m-am gândit, mă va surprinde în mod plăcut. Câteva sfaturi pe care ți le-aș oferi ca de la o necunoscătoare la altul ar fi următoarele:

  1. Nu te lăsa influențat de părerile celorlalți. Te rog ascultă-le cu atenție și cântărește-le foarte bine, dar nu face ceva dacă nu crezi cu adevărat că poți și că ți se potrivește.
  2. Nu lua în considerare doar partea financiară. Știu că are o importanță destul de mare, dar gândește-te în felul următor: Vei fi mai fericit dacă ai foarte mulți bani, dar nu te bucuri de ceea ce faci zilnic? Până la urmă contează mai mult să faci ceea ce îți place, dacă o faci cum trebuie vor veni și banii.
  3. Dacă ai o idee pe care consideri că merită să o pui în practică atunci fă-o! E foarte important să începi chiar dacă nu ai totul pus la punct, resursele vor apărea în timp, oamenii își vor arăta interesul.
  4. Înconjoară-te de oameni care au un vis și care lucrează în fiecare zi la îndeplinirea lui. Aceștia îți vor da motivația necesară să muncești și tu pentru visul tău.

Care este visul tău și ce ai făcut azi pentru a fi mai aproape de îndeplinirea lui?

10 Lucruri pe care să le Faci în Sesiune

Sesiunea a fost dintotdeauna o sursă inepuizabilă de inspirație pentru studenți. Fie că învățau sau nu, zilele din sesiune sunt cele mai frumoase din viața de student. De ce? Pentru că te invită să descoperi noi laturi ale tale, ale colegilor tăi, chiar și ale profesorilor.

427732_154684721315764_1448152515_n

Așa că am pregătit pentru tine o listă cu 10 lucruri pe care dacă nu le faci în perioada aceasta minunată, atunci cu siguranță nu ești student adevărat.

  1. Cel mai important lucru e să te plângi. În zilele noastre lucrul ăsta e foarte ușor: pune o poză pe Instagram cu mii de hârtii și cărți aranjate strategic, adaugă-i și un filtru interesant, #hardwork și gata! Nu trebuie neapărat să te limitezi la atât, poți să scrii un citat motivațional pe Twitter, Facebook sau Tumblr.
  2. Trebuie să te organizezi cât mai bine. Fă o plimbare scurtă până în Carrefour și petrece câteva ore alegând cele mai frumoase pixuri, creioane, culori, markere, highlightere, poți să-ți iei și un top de hârtie că doar o să ai nevoie, un capsator, capse, agrafe, gume de șters, ascuțitoare, rigle, post-it notes și alte multe instrumente folositoare pentru activitatea ta intensă de învățare.
  3. Vizitează cel mai apropiat xerox și familiarizează-te cu oamenii de acolo, vei vedea că nu e în zadar. Poți să te și împrietenește cu doamna drăguță de acolo, poate îți oferă un discount pentru cursurile pe care sigur le vei xeroxa.
  4. Caută pe youtube muzică relaxantă, playlist-uri pentru a învăța mai ușor. Experimentează și vezi ce ți se potrivește. Dacă nu ești genul care învață cu muzică atunci du-te la farmacie și cumpără vreo două seturi de dopuri de urechi. O să le folosești mai ales când auzi muzică începând cu ora 4 de la colegele de mai jos.
  5. Acum că a venit sesiunea e timpul să descarci toate filmele pe care nu ai apucat să le vezi. Și să nu uităm de seriale. Mai ții minte serialul recomandat de nu știu ce prieten? Eu zic să te uiți cât mai curând posibil!
  6. Nu uita de jocuri! Fă o vizită magazinului Play și descarcă ultimele noutăți. Sesiunea e momentul perfect să-ți întreci prietenii la Candy Crush, Soda Saga și orice altceva are multe nivele!
  7. Cu atât de mult timp liber, e bine să te gândești și la cum să redecorezi prin casă, ce planuri să-ți faci la vară, la ce concerte să te duci, etc. Sună-i și pe prietenii tăi și plănuiți împreună!
  8. Înainte de a începe să înveți fii sigur că toate sunt la locul lor, doar nu poți să înveți când în jurul tău e dezordine! Spală vasele, șterge praful, rearanjează-ți biblioteca!
  9. Plănuiește în avans locurile în care o să înveți. Trebuie să ai alternative pentru că te vei plictisi de la așa de mult învățat. Totuși, orice ai face nu te așeza în pat! Te va vrăji în așa fel încât nu o să-i poți rezista!
  10. Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci în sesiune este să înveți! Dar să fim serioși, cine face asta?