Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt


DSC_0023

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Deja pot să declar, fără dubii, că Eric-Emmanuel Schmitt este în prezent autorul meu preferat. Așa că de abia așteptam să mai citesc o nouă carte. Am ales Visătoarea din Ostende și desigur că nu a dezamăgit.

Povestirile acestei cărți ilustrează impactul imaginației asupra existenței noastre, acesta având un aspect dual.

Prima nuvelă, care i-a dat numele și cărții, este intitulată evident Visătoarea din Ostende. Este cea mai lungă dintre cele cinci povestiri, dar și cea mai frumoasă. Dintre toate, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici aflăm că de o iubire esențială nu te vindeci niciodată, dar și că acea iubire poate fi uneori ca un foc, atât de intensă și de minunată încât la inevitabilul final al acesteia nu mai rămâne decât cenușa.

„O mănușă este o amintire. Mănușa păstrează forma corpului precum o amintire pe cea a realității; mănușa e la fel de departe de mâna vie, ca și amintirea de timpul dispărut. Mănușa e un material al nostalgiei…”

Nuvela ne oferă o definiție a unei vieți frumoase, în care fericirea și nefericirea se întrepătrund. Cum una nu poate exista fără cealaltă și cum dacă am evita sau ignora nefericirea, fericirea ar întârzia sau ar înceta să mai apară. Cel mai mult mi-a plăcut ideea că nefericirea deschide ușa fericirii autentice, care în cazul de față este iubirea: ”E o idioțenie să spui fraze din astea:”altminteri!; dacă n-ar fi fost boala” Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura „fără asta”. Nu trebuie niciodată să te lași dus de ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care continui să te zbați. Eu am avut parte de o nefericire, și de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea: boala. Fericirea: că Guillaume mă iubește…”. Totodată, ni se arată cum imaginația omului încearcă să denatureze, să profaneze magia iubirii, punând la îndoială credibilitatea acesteia.

Cea de-a doua povestire, Crimă perfectă, înfățișează cum imaginația poate distruge o iubire prin îndoială, aceasta mâncând din ce în ce mai mult din frumusețea ei, ajungând ca la final să fie putredă, precum un măr mâncat de vierme. Din lanțurile minții cu greu mai scapi o dată intrat, iar prețul pe care îl plătești e colosal. Nuvela cercetează sublim fragilitatea mintală și natura umană predispusă la schimbări majore.

”Imaginația ei le ruinase iubirea. Și, din nefericire, nu doar imaginația îl împinsese în gol.”

Cea de-a treia povestire, Vindecarea, sugerează importanța iubirii de sine și ce schimbări aduce aceasta în viața ta. Cum privirea unui orb te poate face să vezi cu alți ochi lumea, și mai ales pe tine. De asemenea, nuvela explorează modul în care societatea oferă întâietate văzului și ignoră alte simțuri.

”O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

Cea de-a patra povestire, Lecturile proaste, ne arată cum imaginația provenită dintr-o carte proastă poate avea efecte catastrofale asupra minții noastre și asupra modului în care ajungem să percepem realitatea. Totodată, nuvela cercetează influența copleșitoare a părinților încă din copilărie și felul în care anumite traume ajung să aibă reverberații mari în viața de adult.

”Iată pentru ce distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele de oxigen, ecosistemele: pentru ca niște femei supraponderale să citească niște cărți supraponderale, a căror valoare este nulă! Dezgustător…”

Cea de-a cincea și ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, sugerează cum, ca oameni, ne folosim imaginația ca mod de dezvăluire a unei enigme. Cum aceste posibile interpretări ale noastre pot fi cu mult departe de adevăr și cum ”interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”

În concluzie, Visătoarea din Ostende este o carte foarte bună, complexă, subtil copleșitoare prin prezența morții în fiecare povestire, dar până la urmă dacă fiecare viață se termină prin moarte de ce nu și fiecare nuvelă din această carte nu ar avea acest drept?

 Titlu românesc: Visătoarea din Ostende
Titlu original:  La Reveuse D`Ostendee
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 237
Traducător: Liliana Donose  Samuelsson
Nota: 10

3 comments on “Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

  1. yukiblack spune:

    Am citit de la Eric-Emmanuel Schmitt şi dezamăgirea mea e evidentă atunci când vine vorba de numărul de pagini al romanelor sale, mi-aş dori să fie mai lungi şi să păstreze stilul simplist, dar care ascunde multe.

    • Alex spune:

      Da, te înțeleg. Dar știi vorba aia: esențele tari sunt în sticluțe mici, cred că merge atribuită și cărților de dimensiuni mai reduse, cum e cea de față. Și încă asta a avut 200+ pagini, următoarea pe care o citesc acum: Domnul Ibrahim și florile din Coran are 75 de pagini.😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s