Recenzia de Duminică: Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

DSC_0023

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Deja pot să declar, fără dubii, că Eric-Emmanuel Schmitt este în prezent autorul meu preferat. Așa că de abia așteptam să mai citesc o nouă carte. Am ales Visătoarea din Ostende și desigur că nu a dezamăgit.

Povestirile acestei cărți ilustrează impactul imaginației asupra existenței noastre, acesta având un aspect dual.

Prima nuvelă, care i-a dat numele și cărții, este intitulată evident Visătoarea din Ostende. Este cea mai lungă dintre cele cinci povestiri, dar și cea mai frumoasă. Dintre toate, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Aici aflăm că de o iubire esențială nu te vindeci niciodată, dar și că acea iubire poate fi uneori ca un foc, atât de intensă și de minunată încât la inevitabilul final al acesteia nu mai rămâne decât cenușa.

„O mănușă este o amintire. Mănușa păstrează forma corpului precum o amintire pe cea a realității; mănușa e la fel de departe de mâna vie, ca și amintirea de timpul dispărut. Mănușa e un material al nostalgiei…”

Nuvela ne oferă o definiție a unei vieți frumoase, în care fericirea și nefericirea se întrepătrund. Cum una nu poate exista fără cealaltă și cum dacă am evita sau ignora nefericirea, fericirea ar întârzia sau ar înceta să mai apară. Cel mai mult mi-a plăcut ideea că nefericirea deschide ușa fericirii autentice, care în cazul de față este iubirea: ”E o idioțenie să spui fraze din astea:”altminteri!; dacă n-ar fi fost boala” Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura „fără asta”. Nu trebuie niciodată să te lași dus de ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care continui să te zbați. Eu am avut parte de o nefericire, și de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea: boala. Fericirea: că Guillaume mă iubește…”. Totodată, ni se arată cum imaginația omului încearcă să denatureze, să profaneze magia iubirii, punând la îndoială credibilitatea acesteia.

Cea de-a doua povestire, Crimă perfectă, înfățișează cum imaginația poate distruge o iubire prin îndoială, aceasta mâncând din ce în ce mai mult din frumusețea ei, ajungând ca la final să fie putredă, precum un măr mâncat de vierme. Din lanțurile minții cu greu mai scapi o dată intrat, iar prețul pe care îl plătești e colosal. Nuvela cercetează sublim fragilitatea mintală și natura umană predispusă la schimbări majore.

”Imaginația ei le ruinase iubirea. Și, din nefericire, nu doar imaginația îl împinsese în gol.”

Cea de-a treia povestire, Vindecarea, sugerează importanța iubirii de sine și ce schimbări aduce aceasta în viața ta. Cum privirea unui orb te poate face să vezi cu alți ochi lumea, și mai ales pe tine. De asemenea, nuvela explorează modul în care societatea oferă întâietate văzului și ignoră alte simțuri.

”O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e femeia pe care o vede bărbatul.”

Cea de-a patra povestire, Lecturile proaste, ne arată cum imaginația provenită dintr-o carte proastă poate avea efecte catastrofale asupra minții noastre și asupra modului în care ajungem să percepem realitatea. Totodată, nuvela cercetează influența copleșitoare a părinților încă din copilărie și felul în care anumite traume ajung să aibă reverberații mari în viața de adult.

”Iată pentru ce distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele de oxigen, ecosistemele: pentru ca niște femei supraponderale să citească niște cărți supraponderale, a căror valoare este nulă! Dezgustător…”

Cea de-a cincea și ultima povestire, Femeia cu buchetul de flori, sugerează cum, ca oameni, ne folosim imaginația ca mod de dezvăluire a unei enigme. Cum aceste posibile interpretări ale noastre pot fi cu mult departe de adevăr și cum ”interesant la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei.”

În concluzie, Visătoarea din Ostende este o carte foarte bună, complexă, subtil copleșitoare prin prezența morții în fiecare povestire, dar până la urmă dacă fiecare viață se termină prin moarte de ce nu și fiecare nuvelă din această carte nu ar avea acest drept?

 Titlu românesc: Visătoarea din Ostende
Titlu original:  La Reveuse D`Ostendee
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 237
Traducător: Liliana Donose  Samuelsson
Nota: 10

Anunțuri

Incredibul pelerinaj al lui Harold Fry de Rachel Joyce

DSCN6308

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

“Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry” a fost o poveste minunată, rară și cu un mesaj puternic, care te provoacă să faci un pas în urmă și să privești imaginea de ansamblu a propriei vieții, reflectând asemenea personajului, la trecut, prezent și viitor.

Harold Fry este un bătrânel de 65 de ani, care în urmă unei scrisorii primite de la o fostă colegă grav bolnavă, ia o decizie spontană, pe moment, care deși poate nu își dă seama la început – îi va schimba viața pentru totdeauna.

Acesta pornește într-o călătorie pe jos de sute de kilometri către Berwick, locul în care era internată Queenie, persoana care i-a trimis scrisoarea. Fără un echipament corespunzător, telefon sau hartă, acesta pleacă cu o misiune aparent imposibilă, însoțit doar de un foc interior puternic și de o voință aproape neverosimilă.

“E-atâta forță în mintea omului..Depășește puterea noastră de înțelegere. Dar, dacă ai credință, poți face orice.” – p.22

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte este că și noi, cititorii, plecăm în această călătorie a lui Harold. O călătorie de redescoperire a sinelui, de recuperare a identității pierdute, de acceptare a greșelilor din trecut și de identificare a sensului vieții, a frumuseții ascunse care ne înconjoară permanent, deși petrecem atâta timp fără să o vedem, fără să-i remarcăm prezența.

“Degeaba trăim, dacă, din când în când, nu facem și câte o nebunie.” – p.39

Întrebările pe care și le pune Harold ajung întrebări și pentru noi, iar revelațiile la care ajunge devin revelații și pentru noi. Devenim pelerini alături de Harold într-o călătorie care schimbă atât protagonistul, cât și cititorul. Cartea metamorfozează persoana care o citește, căci, implicat fiind în poveste, cel care a început cartea nu va mai fi la fel cu cel care o va termina.

“Știa că va ajunge la Berwick și că pentru asta nu trebuia decât să pună un picior în fața celuilalt. Simplitatea acestui lucru îl umplea de bucurie. Dacă merge înainte, sigur va ajunge.” –pg 54

Un lucru și mai interesant este faptul că habar nu aveam cum avea să se încheie călătoria. Nu știam la ce să mă aștept, așa că am continuat cu entuziasm să citesc, bucurându-mă de fiecare om cu care Harold se întâlnea, de fiecare învățătură. Pe drumul său, Harold ajunge să poarte și puțin din oameni, fiecare lasându-și amprenta asupra lui, într-o mai mică sau mai mare măsură.

“Învățase deja că natura obișnuită a oamenilor îl umplea de mirare și tandrețe, dar și de singurătate. Lumea era alcătuită din oameni care puneau un picior în fața celuilalt; o viață putea să pară obișnuită doar fiindcă cel care o trăia făcea asta de foarte mult timp. Acum nu mai putea trece pe lângă un necunoscut fără să recunoască un adevăr: că toți erau la fel și, în același timp, unici; și că aceasta era dilema condiției umane.” – p.167

Ca orice lucru frumos, cartea trebuie să aibă și o doză de tristețe. O doză chiar apăsătoare spre sfârșitul romanului, care îți inundă sufletul și te face să realizezi adevăruri profunde referitoare la singurătatea ființei umane.

Necesitatea mai mult a credinței decât a rațiunii, apartenența omului la lume ca tot unitar, simplitatea și efemeritatea ființei sunt doar câteva dintre acele adevăruri despre care vorbeam mai devreme.

Cartea ne sugerează faptul că suntem doar niște corpuri în care sălășluiește o călătorie, pe care fiecare are datoria să o ducă la bun sfârșit. Călătoria este metafora vieții, iar noi trebuie să iubim, să ne jucăm, să pierdem, să simțim, să ne bucurăm, să ne revoltăm, să facem ceva înainte să fie prea târziu. Pentru că dacă nu termini tu călătoria, te termină ea pe tine. Și atunci chiar nu mai poți face..nimic.

Titlu românesc: Incredibul pelerinaj al lui Harold Fry
Titlu original:  The Unlikely Pilgrimage of Harold Fry
Autor: Rachel Joyce
Editura românească: Litera
Număr de pagini: 332
Traducător: Petru Iamandi
Nota: 10