Cei doi domni din Bruxelles de Eric-Emmanuel Schmitt

Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

Eric ne prezintă o nouă serie de nuvele, care au ca temă viețile virtuale care însoțesc temeiul unei vieți reale, punând accent pe “sentimentele oblice, cele pe care nu le mărturisim nici nouă înșine, nici celor apropiați, sentimente prezente, active, mobilizatoare, dar care staționează la frontierele conștiinței”.

După ce am citit jurnalul de scriitură al autorului, am privit cartea cu alți ochi și mi-am dat seama de genialitatea și profunzimea pe care o are. Autorul îți revelează în acele pagini ce anume l-a inspirit în a scrie aceste povești și nota personală pe care o oferă este incredibilă, te face să dai un sens nou celor citite și vine cu informații suplimentare care accentuează sensibilitatea și emoția transmisă în cele cinci nuvele.

Fiecare nuvelă are propria sa filosofie de viață. În prima nuvelă, „Cei doi domni din Bruxelles”, doi bărbați își unesc în secret viețile cu prilejul unei căsătorii oficiale. Mi s-a părut o poveste foarte interesantă, care prezintă două căsătorii diferite, una care se destramă și una care rezistă, unite între ele printr-o iubire invizibilă, având o arhitectură sentimentală neformulată, imaterială.

“Câinele” este o povestire care accentueză vorba “câinele este cel mai bun prieten al omului”, confirmând faptul că acesta este un suflet înzestrat cu inteligență, sensibilitate, sentimente și memorie. În această nuvelă, întâlnim un om care iubește câinii mai mult decât oamenii deoarece câinele său Argos îi restituie umanitatea într-un moment greu al vieții sale. Prin intermediul unui câine, personajul principal al acestei nuvele reușește să ierte, să cunoască respectul față de oameni, cultul fericirii și dragostea pentru prezent.

“Trebuie să iubești oamenii…dar este greu să-i iubești! Așa cum nu poți fi optimist fără o cunoaștere intimă a pesimismului, nu poți iubi umanitatea fără să o detești puțin. Un sentiment poartă cu el întotdeauna și contrariul său. Fiecare trebuie să cântărească partea cea bună”

“Triunghi amoros” prezintă pasiunea unui bărbat pentru alt bărbat care a fost soțul soției sale, autorul având ca substrat în această nuvelă viața lui Mozart și ce se petrece după moartea sa, procesul prin care acesta trece de la întuneric la lumină.

“O inimă sub cenușă” vorbește despre o femeie care își iubește mai mult nepotul decât propriul fiu, iar atunci când fiul ei moare, aceasta își transpune vinovăția într-un sentiment de ură pentru nepotul ei. Adorația devine ură, sentimentul inițial trecând la contrariul său. Orice om trece cu greu peste moartea cuiva drag, așa cum ni se arată și în povestirea de față, dar autorul îi dă un sens nou morții, privind-o dintr-o nouă perspectivă: “Moartea nu este decât un serviciu făcut vieții pentru ca ea să se reînnoiască și să continue. Dacă Pământul s-ar îngreuna de nemuritori, cum am mai putea coexista? Ar trebui să inventăm un mijloc de a face loc noilor generații. Moartea reprezintă înțelepciunea vieții.” Frumos spus, nu?

“Copilul-fantomă”, ultima nuvelă a volumului, ne îndeamnă să credem în miracole, să dăm șansă vieții și să nu evităm suferința în încercarea de a ne păstra aparenta fericire. Putem fi fericiți și suferi? Desigur că mulți ar răspunde nu. Însă Melissa, personajul acestei nuvele, suferă de o boală genetică destul de gravă și cu toate acestea este fericită. Așa cum a spus un om care m-a inspirit azi: “ Nu contează ce problemă ai..doar să trăiești viața și momentul ca și cum nu ți-ar lipsi nimic.” Melissa este o fată curajoasă care a hotarât să lupte, să nu lase boala să îi controleze viața: “În ciuda durerilor care o încearcă, deși este obligată să ia cocktailuri de antibiotice, deși trebuie să practice o oră de kinetoterapie respiratorie pe zi, trăiește, se bucură, râde, iubește, admiră, înțelege. Poate salva alte vieți…Iar într-o bună zi poate să dea naștere unei vieți la rândul ei…” pentru că fericirea nu înseamnă să eviți suferința, să te ferești de aceasta, ci să o integrezi în existența ta.

În concluzie, Eric-Emmanuel Schmitt ne vorbește încă o dată despre iubire, “firul călăuzitor” al scrierilor sale, în cinci nuvele excepționale, pe care nu trebuie să le ratați!

Titlu românesc: Cei doi domni din Bruxelles
Titlu original:  Les Deux Messieurs de Bruxelles
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura românească: Humanitas
Număr de pagini: 229
Traducător: Simona Brînzaru
Nota: 10

Anunțuri

Cioburi de stele – Primul volum al Trilogiei Constelații

Autoare: Amie Kaufman, Meagan Spooner
Traducere din engleza de Luminita Gavrila
Colectia: Young Fiction Connection
Nr. de pagini: 480
Editura Trei

Trei lumi. Trei povesti de iubire.
Un singur dusman.

Icarus e o uriasa nava spatiala care calatoreste prin hiperspatiu cu viteza superluminica. Icarus explodeaza, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) si Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de razboi) sunt singurii supravietuitori. O naveta de salvare ii duce pe o planeta pustie, unde gasesc o forma ciudata de viata („fiintele soptitoare”), supusa unui experiment secret condamnabil, initiat de tatal lui Lilac. Totul se schimba dupa ce Lilac si Tarver dezleaga misterul „fiintelor soptitoare” si afla ca ar putea fi salvati. Dar nu vor mai fi niciodata aceiasi tineri care au pasit candva pe planeta pustie.

„O aventura palpitanta in spatiul cosmic.” – Kirkus Reviews

Cioburi de stele a fost recompensata cu cel mai prestigios premiu pentru science-fiction si fantasy din Australia, Aurealis Award for Best Young Adult Novel.
De asemenea, se afla pe lista lunga a finalistelor la Inky Teen Choice Awards pe 2014.
Cioburi de stele va fi adaptata pentru televiziune in cursul acestui an.

„Nu stiu cine sau ce ne urmareste, dar imi dau seama ca floarea este un dar de la fiintele misterioase. Nu stiu ce intentii au ele, dar stiu ce inseamna acest dar pentru mine. Nu sunt singura. Poate ca n am fost niciodata. Nici macar cand am intrat in maruntaiele navei. Acele fiinte soptitoare imi citesc gandurile. Citesc in sufletul meu.”

Amie Kaufman si Meagan Spooner sunt prietene vechi si, ocazional, colege de camera, calatorind in toata lumea (dar nu si in spatiu).
Meagan, care este, de asemenea, si autoarea trilogiei Skylark, locuieste la Asheville, Carolina de Nord, in timp ce Amie locuieste in Melbourne, Australia. Desi le desparte o distanta atat de mare, impartasesc aceleasi pasiuni: epopeile spatiale, calatoriile cu masina si gustarile savuroase.

Cum vi se pare? 🙂

Hoțul de cărți – Carte vs. Film

De foarte mult timp nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte și apoi, la câteva zile, să văd filmul inspirat de aceasta. Sincer, nu a fost o decizie prea bună pentru că aveam cartea și imaginile formate deja și filmul nu a atins așteptările mele. Plus că am observat fiecare lucru care nu era la locul lui sau care nu avea nici macar loc, totul petrecându-se foarte rapid. Ceea ce a făcut filmul a fost să prezinte o poveste aproape obiectiv, aș putea spune, și atât. Nu s-a comparat cu emoția pe care am simțit-o din carte.

De obicei, citisem cartea înainte de a viziona filmul, dar trecuse destul timp și uitasem majoritatea detaliilor mai puțin importante. De data aceasta nu a mai fost așa și de aceea am fost șocată, oricât de prostesc ar părea acest lucru.

Voi aminti câteva dintre neconcordanțele dintre carte și film, în speranța că nu am fost singura care le-a observat.

  • Visele lui Max în care era boxer și se lupta cu Hitler nu au existat în film.
  • Când soția primarului renunță la serviciile Rosei Hubermann, Liesel devine furioasă și îi spune niște lucruri dureroase, lucru care în film nu se întâmplă.
  • Au lipsit cele treisprezece cadouri pe care Liesel i le face lui Max când se îmbolnăvește.
  • Când oamenii se ascund în beci, Liesel le citește; în film, ea începe să spună o poveste.
  • Lipsește scena cand Liesel îl gasește pe Max printre evreii care merg prin oraș.
  • Cea mai groaznică diferență mi s-a părut scena în care strada Himmel a fost bombardată și moartea lui Rudy.În carte îl gasește prima oară pe Rudy și apoi pe parinți. În film Rudy este încă viu când îl găsește Liesel și spune: “Saumensch, Liesel. I need to tell you… I need to say it… I lo-”. Ok, sunt singura căreia i s-a părut foarte comercial?

Un alt lucru care a mai luat din farmec a fost faptul că personjele au vorbit în engleză. Nu tot timpul, ce-i drept, dar a fost fals. Era mult mai autentic dacă vorbeau în germană, că doar erau în Germania nazistă.

Și ultima chestie, moartea nu era de gen feminin? Adică Saumensch, nu Saukerl? Altă diferență…

În concluzie, a fost o carte extraordinară și un film mediocru. Cei care au citit cartea sper că mă înțeleg, cei care au vazut filmul, apucați-vă de carte, ce mai așteptați? Și cei care nu au mai auzit de Hoțul de cărți, ei bine, sțiți ce să faceți, nu?