Chemarea Cucului, Cormoran Strike#1 de Robert Galbraith


Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Chemarea Cucului” este primul roman polițist al autoarei J.K. Rowling și mă bucur că am început anul în forță cu o carte scrisă de una dintre autoarele mele preferate.

M-am așteptat la un nou roman foarte bun așa cum a fost și primul său roman pentru adulți – Moarte Subită. Deja cred că încep să mă obișnuiesc cu noul „stil” al autoarei – mai matur, mai sumbru, mai direct și mai realist.

Încă o dată, J.K. Rowling își demonstrează talentul în a construi niște personaje memorabile, umane, cu calități și defecte. Cu toate ca mi-au plăcut foarte mult și personajele acestui roman, nu am mai simțit un așa mare atașament ca la Moarte Subită. Poate că m-am concentrat mai mult pe investigația crimei sau poate că toate indiciile care ofereau o nouă perspectivă asupra lucrurilor m-au făcut să uit de cele două minți geniale care conduceau ancheta. Cu siguranță, Strike nu ar fi reușit  să elucideze misterul fără ajutorul secretarei sale, Robin. Nu că nu ar fi dispus de inteligența necesară, dar Robin a reprezentat pentru el un sprijin, un ajutor mai mult moral care l-a susținut de la început până la sfârșit și care, foarte important, a crezut în el. Pe lângă cei doi, toate personajele mi s-au părut interesante (majoritatea și suspecte!) și am încercat pe cât posibil să-i identific fiecăruia fisura, golul în care și-a făcut loc răul și care a preluat controlul acelei ființe pentru a avea curajul de a-i lua viața alteia.

„Cât de ușor era să profiți de înclinația unei persoane spre autodistrugere; cât de simplu era s-o împingi spre neființă, apoi să stai deoparte, să ridici din umeri și să fii de acord cu ideea că fusese rezultatul inevitabil al unei vieți haotice, catastrofale.”

Chiar am prins drag de Lula, care s-a creionat a fi un suflet vulnerabil, care în ciuda faimei, a banilor și a aspectului exterior, tot ce își dorea, tot ceea ce avea nevoie era exact ce nu avea: o familie, cineva care să fie alături de ea necondiționat. Faima îi erodează sufletul, o golește, accentuându-i starea delicată pe care deja o avea.

Rowling analizează și în acest roman o lume „toxică”, degradată, plină de suflete rătăcite, majoritatea de mult căzute în plasa răului și a plăcerilor lumești. În fiecare personaj din roman (aproape!) poți vedea fărâma de bunătate care încă mai strălucește, războiul lăuntric pe care îl poartă zi de zi, dar care pe mulți îi depășește, si pentru a renunța la durere decid să-i dea ștafeta răului. De ce nu ar fi bine până la urmă dacă atâția o fac, dacă din astfel de persoane e alcătuită lumea astăzi? Poate că e bine..în fond, cine mai poate zice ce e bine și ce e rău? Totul e relativ..

” „Infinitate”, gândi Strike, pentru o secundă distras. Dormise prost. În infinitate. acolo se dusese Lula Landry și către acolo se îndreptau toți, inclusiv el și Rochelle. Uneori, infirmitatea se transforma lent în infinitate, așa cum se întâmpla cu mama lui Bristow…uneori, infinitatea se înălța ca să-ți iasă în cale de nicăieri, ca un drum de beton care-ți sfărâmă țeasta.”

Putem vedea și lupta pe care o duce Strike pentru a nu se lăsa pradă unei astfel de societăți. Ce-i drept, ar avea toate motivele să o facă: rămas fără un picior, cu o decepție în dragoste și fără niciun suport familial (mama părăsindu-l printr-o supradoză de droguri, iar tatăl un star rock cu care nu vrea să aibă nimic de a face, ba mai mult decât atât, vrea să-l depășeașcă, să nu mai fie recunoscut doar pentru numele său).

Astfel, putem vedea de-a lungul romanului, în plan secundar, mai subtil – o evoluție spectaculoasă a lui Strike, ajungând ca în final să-și depășească condiția, să devină un nume cunoscut pentru ceva înfăptuit de el, ci nu de tatăl său.

Despre Robin, ce pot să spun, a fost un personaj tare amuzant cu frământările ei interioare și grija permanentă pe care i-a purtat-o lui Strike. Igenioasă, deșteaptă și descurcăreață, e un personaj care mi-a ajuns ușor la inimă prin pozitivismul și ordinea de care a dat dovadă.

Finalul a fost ca un duș rece pentru mine, nu m-am așteptat deloc ca persoana respectivă să fie criminalul, deci fie nu prea am eu prea multă experiență cu romanele polițiște, fie autoarea e genială în a te ameți, a răstălmaci totul, a-ți oferi piste false și a te surprinde în totalitate. Dar, în fond, care ar mai fi farmecul unui roman polițist bun, dacă aflarea criminalului nu ar mai fi un șoc pentru cititor? Așa că, dacă vreți să fiți șocați și captivați de o carte cu o scriitură complexă, „Chemarea cucului” este aceea!

Titlu românesc:Chemarea Cucului
Titlu original:  The Cuckoo’s Calling
Autor: Robert Galbraith
Editura românească:  Trei
Număr de pagini: 613
Traducător: Constantin Dumitru-Palcus
Nota: 10

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s