Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman


Recenzia cărţii este sponsorizată de librăria online Libris, unde mai puteţi găsi o mulţime de alte cărţi online, precum şi pe cea de faţă pe care o puteţi comanda cu un click aici.

„Oceanul de la capătul aleii” este o carte care mi-a produs un mare dor de copilărie şi care mi-a oferit şi o mare revelaţie, aceea că nu încetăm niciodată să fim copii şi că, copilăria este eternă. „Nici adulţii nu arată ca nişte adulţi pe dinăuntru. Pe dinafară, sunt mari şi nepăsători şi întotdeauna ştiu ce fac. Pe dinăuntru arată la fel ca întotdeauna, la fel cum arătau când erau de vârsta ta. Adevărul este că nu există adulţi. Nici măcar unul în întreaga lume. „ Probabil că şi de acest lucru ţine fericirea condiţiei umane, de bucuria de a fi copil, de a te simţi mereu împlinit chiar şi de cele mai mici lucruri. „Nu mi-e dor de copilărie, ci de felul în care îmi făceau plăcere lucrurile mărunte, chiar dacă lucrurile importante se prăbuşeau. Nu puteam controla lumea în care trăiam, nu puteam părăsi oamenii sau momentele care mă făceau să sufăr, dar mă bucuram de lucrurile care mă făceau fericit. „

Astfel, în acest roman pentru adulți, Neil Gaiman se adresează copilului din adult, adultul reprezentând un concept pe care fiecare dintre noi îl înțelege cum dorește. Ideea centrală a romanului este tocmai faptul că noi, oamenii, rămânem mereu copii, deși căpătăm de-a lungul anilor o carapace de adult. Trupul îmbătrânește, suferă modificări, dar sufletul nu. Rămâne același.

Totodată, putem observa o oscilație între două perspective – oamenii se schimbă sau nu? Autorul se pare că ne răspunde și pozitiv și negativ la această întrebare, parcă într-o încercare de a ne spune că firea umană e mult prea complicată, imprevizibilă pentru a-i atribui o caracteristică concretă. „Nimic nu e vreodată la fel, a spus ea, nici o secundă mai târziu, nici peste o sută de ani. Iar oamenii se schimbă la fel de mult ca oceanele. „

Romanul reprezintă o întreagă incursiune în copilărie, călătoria unui adult prin propria sa vârstă de aur; retrăirea acesteia pentru a putea înțelege mai bine anumite aspecte ale acesteia. În carte întâlnim multe teme interesante care ne îndeamnă la meditație, cum ar fi: tema cărților și siguranța pe care acestea ne-o oferă, tema sacrului, care ne vorbește despre o limbă originară (cea dintâi limbă, pură, care poate vindeca orice), tema banilor, care ne arată cât de mult ne bazăm fericirea pe ei, numai ca să constatăm când e deja prea târziu că fericirea nu constă deloc în asta, dragostea față de ființele necuvântătoare și cum primul animal rămâne și ultimul, tema mamei, ființa primordială, care numai și numai ea îți poate da liniștea, echilibrul în tot vârtejul interiorizat pe care îl porți cu tine.

Ca să fiu sincer, „Oceanul de la capătul aleii” mi-a stârnit o multitudine de sentimente. Este o carte profundă, foarte subtilă, aparent banală, dar cu tente filozofice. Atât titlul, cât și coperta sunt foarte sugestive și chiar vreau să felicit realizatorul coperții – Alexandru Daș – pentru munca depusă și pentru frumusețea rezultată printr-o îmbinare minunată de culori și nuanțe.

tumblr_mbsykspq5Q1r251tno1_500

Nu în ultimul rând, vreau să spun câteva lucruri și despre acest ocean, acest mister care înconjoară romanul. Oceanul reprezintă absolutul, este miezul cărții, de la acesta a pornit totul și inevitabil cu acesta se va și termina totul. Acesta este deseori confundat cu un iaz, dar Lettie vă poate asigura că nu e așa, ci din contră, chiar are proprietăți magice, pe care le simte însuși personajul nostru principal: „Nu-mi mai era frig și știam totul. Nu-mi era foame. Lumea aceea mare, complicată era simplă, tangibilă, ușor de descifrat. Aveam să rămân aici pentru tot restul timpului, în oceanul care era universul, care era sufletul, care era tot ce conta. Aveam să rămân pentru totdeauna.” Pentru cei care veți citi cartea, pe această pagină cu acest citat veți găsi și explicația a ceea ce se întâmplă cu Lettie.

Mi-a plăcut mult și de prietenia celor doi. În fond, Lettie a fost singura și cea mai bună prietenă a băiatului, care l-a înțeles cu adevărat. Sacrificiul pe care îl face aceasta pentru el la sfârșitul cărții este o dovadă a iubirii pe care i-o poartă, o iubire pură precum e și gestul ei; jertfa de sine având cea mai mare frumusețe, dar și tristețe.

Citiți și voi romanul, vă ofer votul meu de încredere că merită și apoi vorbim. Pentru că așa cum spune Neil Gaiman: „Oamenii își amintesc lucrurile diferit și nu vei găsi doi oameni să-și amintească la fel, fie că se aflau sau nu în același loc.” Sunt sigur că aceeași afirmație e valabilă și în sensul „oamenii înțeleg lucrurile diferit și…”. Sunt curios ce o să înțelegeți voi și cum veți percepe voi cartea!

Titlu românesc: Oceanul de la capătul aleii
Titlu original:  The ocean at the end of the lane
Autor:  Neil Gaiman
Editura românească:  Paladin
Număr de pagini: 195
Traducător: Iulia Dromereschi
Nota: 10

4 comentarii la “Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman

  1. Raluca P. spune:

    Wow! Am văzut de atâtea ori cartea pe bloguri străine și mă gândeam cât de faină trebuie să fie, fără ca măcar să am habar că a apărut și la noi. Trebuie neapărat să pun mâna pe ea! Felicitări pentru recenzie.❤

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s