Must read: Dragostea in vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez


dragostea-in-vremea-holerei-editia-2012_1_200 Dacă în modă există piese vestimentare must have, pe care orice femeie sau bărbat trebuie să le aibă și care asigură o apariție de o incontestabilă eleganță, și în literatură există cărți pe care trebuie să le citești. Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez este un astfel de titlu.

În tinerețe, la vârsta primei iubiri, Florentino Ariza și Fermina Daza trăiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viața îți rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viața lui s-a sfârșit. Femeia care îi furase inima, sufletul, se dăruise altuia. Oare mai simțea ceva pentru el? Deși își găsește echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri și nu numai… (lista impresionantă, demnă de un adevărat Don Juan, cu cele 622 de relații amoroase, ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Așa că după exact 50 de ani, 9 luni și 4 zile de despărțire, Florentino își reînnoiește declarația de dragoste în fața femeii visurilor lui, la care nu a încetat să spere timp de jumătate de veac. I se va mai oferi, oare, șansa unui nou început?

Romanul Dragostea în vremea holerei, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizat în 2008, adaptarea pentru cinema fiind realizată de scenaristul Ron Harwoord, castigator al Premiului Oscar și al Globului de Aur. O carte excepțională, care poate fi darul perfect pentru persoana iubită.

Citește acum un pasaj din acest roman sau comandă cartea Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez, la un preț absolut special: cu o reducere de 35%.

Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint-Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.

A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie îndesate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de-a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să-l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie premonitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.

Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât veneraţie, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de Jeremiah de Saint-Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.

– Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult.

ÎI acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în cadrul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vederile mele“. Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări făcute la repezeală pe bucăţele de hârtie care, până la urmă, se amestecau prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burduşită. Nu era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina erudiţiei etalate cu prea multă ostentaţie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat.

Indicaţiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurte. Nu era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili că moartea se datorase emanaţiilor provocate de cianura de aur activată în tăviţă cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un accident. A parat reticenţele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic felului său de a fi: „Nu uitaţi că eu semnez certificatul de deces“. Tânărul medic era decepţionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum de nu-l văzuse până atunci la Şcoala de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecât nedumerirea: probabil că sosise de curând în oraş. Îi spuse: „În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât de curând peste vreun îndrăgostit nebun care să vă ofere o asemenea ocazie“. Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea aminte, aceasta era cea dintâi care nu se datora unei nefericiri în dragoste, în vocea lui se petrecu atunci o schimbare:

– Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De obicei au nisip în inimă.

Apoi se întoarse spre comisar, vorbindu-i ca unui subaltern. Îi ceru să grăbească toate formalităţile, pentru ca înmormântarea să aibă loc chiar în după-amiaza aceea şi cu cea mai mare discreţie. Spuse: „O să vorbesc şi eu mai târziu cu primarul“. Ştia că Jeremiah de Saint-Amour, care era de o austeritate primitivă, câştiga cu arta lui mult mai mult decât avea nevoie pentru a-şi duce traiul zilnic, aşa încât într-unul din sertare se aflau probabil suficienţi bani pentru cheltuielile de înmormântare.

– Dar dacă nu-i găsiţi, n-are nici o importanţă, a continuat el. O să am eu grijă de toate.

A mai hotărât ca ziariştilor să li se spună că fotograful murise de moarte bună, deşi era încredinţat că ştirea nu prezenta prea mare interes pentru ei. Şi adăugă: „Dacă e nevoie, o să vorbesc chiar eu cu guvernatorul“. Comisarul, un funcţionar conştiincios şi servil, ştia că rigoarea civică a maestrului îi exaspera chiar şi pe prietenii lui cei mai apropiaţi, şi tocmai de aceea era nedumerit de uşurinţa cu care, de data aceasta, trecea peste toate formalităţile legale pentru a grăbi înmormântarea. Singurul lucru cu care nu putea fi de acord era să intervină pe lângă arhiepiscop pentru ca Jeremiah de Saint-Amour să fie îngropat în pământ sfinţit. Parcă jenat de propria-i impertinenţă, comisarul încercă să se scuze.

– După câte am înţeles eu, omul ăsta era un adevărat sfânt.

– Mai mult decât atât, spuse doctorul Urbino. Un sfânt ateu. Dar ciudăţeniile astea numai Dumnezeu singur le poate judeca.

Departe, în celălalt capăt al oraşului colonial, răsunară clopotele catedralei, care băteau de liturghie. Doctorul Urbino îşi puse ochelarii cu lentile înguste şi rame de aur şi-şi consultă micul ceas prins cu un lanţ de jiletcă, un ceas pătrat şi fin, al cărui Capac se deschidea cu un resort: încă puţin şi pierdea slujba de Rusalii.

În încăpere se aflau un aparat mare de fotografiat, pe rotile, aşa cum mai pot fi văzute adesea prin parcurile publice, şi o draperie cu un peisaj reprezentând un asfinţit pe mare, pictat cu vopsele artizanale, iar pe pereţi se înşiruiau fotografiile unor copii surprinşi în clipele lor cele mai fericite: prima comuniune, costumul de iepuraş pentru carnaval, aniversarea plină de veselie a zilei de naştere. Doctorul Urbino văzuse cum se adunau an de an tot mai multe, în după-amiezile când medita la următoarea mutare în faţa tablei de şah, şi se gândise deseori, înfiorat de o presimţire dureroasă, că în această galerie de portrete ocazionale se aflau germenii din care va răsări oraşul viitorului, oraş în care nu va mai rămâne nici măcar cenuşa faimei lui.

Pe birou, lângă un borcan plin cu pipe de marinar, se afla tabla de şah, cu o partidă neterminată. Deşi grăbit şi fără chef, doctorul Urbino nu rezistă tentaţiei de a o studia. Avea toate motivele să creadă că era vorba chiar de partida din ajun, pentru că Jeremiah de Saint-Amour juca şah în fiecare după-amiază, cu cel puţin trei adversari diferiţi, dar întotdeauna ajungea până la capăt, după care punea cutia cu tabla de şah şi piesele într-un sertar al biroului. Mai ştia, de asemenea, că juca totdeauna cu piesele albe, or, era limpede că de data aceasta urma să fie învins fără scăpare în doar patru mutări. „Dacă la mijloc ar fi fost o crimă, asta ar fi putut reprezenta o pistă sigură, îşi spuse. Cunosc un singur om în stare să imagineze o ambuscadă de o asemenea perfecţiune.“ Simţea că n-ar mai fi avut linişte dacă n-ar fi cercetat mai târziu de ce acel soldat neînfricat, obişnuit să se bată până la ultima picătură de sânge, lăsase neterminat cel de pe urmă război al vieţii sale.

La ora şase dimineaţa, pe când îşi făcea ultimul rond, paznicul de noapte văzuse biletul prins pe uşa dinspre stradă: „Intraţi fără să mai bateţi şi anunţaţi poliţia“. La scurtă vreme a sosit comisarul însoţit de medicinist şi, împreună, au răscolit toată casa în căutarea vreunei dovezi împotriva mirosului inconfundabil de migdale amare. Până la urmă, în răstimpul cât a durat analiza partidei de şah, comisarul a descoperit printre hârtiile de pe birou un plic adresat doctorului Juvenal Urbino şi pecetluit cu atâtea sigilii de ceară roşie, încât scrisoarea n-a putut fi scoasă decât rupându-l în bucăţi. Doctorul a dat la o parte perdeaua neagră de la fereastră, ca să pătrundă mai multă lumină, şi-a aruncat ochii grăbit peste cele unsprezece foi scrise pe ambele feţe cu o caligrafie îngrijită şi, chiar de la primul paragraf, a înţeles că pierduse împărtăşania de Rusalii. A citit-o pe nerăsuflate, revenind de câteva ori asupra unor pagini pentru a regăsi firul pierdut, iar când a terminat, arăta de parcă s-ar fi întors de la capătul lumii şi din alte vremuri. Amărăciunea i se putea citi pe faţă, în ciuda efortului de a şi-o ascunde: avea buzele albăstrui ca şi cadavrul, iar când a împăturit din nou scrisoarea şi a băgat-o în buzunarul jiletcii, nu şi-a putut stăpâni tremurul degetelor. Atunci, amintindu-şi de comisar şi de tânărul medic, le-a zâmbit dintre negurile durerii.

– Nimic deosebit, le-a spus. Sunt ultimele lui dorinţe.

Era doar o jumătate de adevăr, dar ei l-au luat drept întreg, pentru că doctorul le-a cerut să ridice o dală prost prinsă în pardoseală şi sub ea au dat peste un carneţel ferfeniţit, în care era notat cifrul de la casa de fier. N-au găsit chiar atât de mulţi bani cum se aşteptau, dar erau suficienţi pentru înmormântare şi pentru a acoperi alte cheltuieli mai mărunte. Doctorul Urbino ştia că n-o să mai poată ajunge la catedrală înainte de Evanghelie.

– E a treia oară, de când mă ştiu, că pierd slujba de duminică, spuse. Dar Dumnezeu e milostiv şi iartă.

Aşa că a preferat să mai întârzie câteva minute pentru a pune la punct toate detaliile, deşi ardea de nerăbdare să-i împărtăşească şi soţiei sale confidenţele cuprinse în scrisoare. A promis să-i anunţe chiar el pe numeroşii refugiaţi din regiunea Caraibilor care locuiau în oraş, gândindu-se că poate voiau să aducă un ultim omagiu celui care se dovedise mai vrednic de stimă, mai activ şi mai radical decât toţi, chiar şi atunci când devenise limpede că se lăsase cuprins de deznădejde. Avea de gând să-i anunţe şi pe partenerii lui de şah, printre care se numărau oameni de toate categoriile, de la profesionişti de renume până la meseriaşi anonimi, dar şi pe alţi prieteni mai puţin statornici care ar fi dorit să ia parte la înmormântare. Înainte de a afla ce cuprindea scrisoarea postumă, intenţionase să fie primul dintre ei, dar după ce a citit-o, n-a mai fost sigur de nimic. În orice caz, avea să trimită o coroană de gardenii, gândindu-se că, cine ştie, poate că în ultima clipă, Jeremiah de Saint-Amour fusese cuprins de remuşcări. Înmormântarea urma să aibă loc la cinci, ora cea mai potrivită în lunile caniculare. Dacă era nevoie de el, putea fi găsit după prânz în împrejurimile oraşului, la conacul doctorului Lacides Olivella, iubitul său discipol, care dădea un banchet pentru a sărbători împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de când terminase facultatea, un fel de nuntă de argint profesională.

De când fuseseră daţi uitării anii tumultuoşi ai primelor sale campanii, care îi aduseseră o preţuire şi un prestigiu fără seamăn în întreg ţinutul, doctorul Juvenal Urbino avea un program zilnic mai puţin încărcat. Se scula odată cu primul cântat al cocoşilor şi imediat începea să-şi ia medicamentele tainice: bromură de potasiu pentru a prinde curaj, salicilat pentru durerile din oase pe timp de ploaie, picături de corn de secară împotriva ameţelilor, beladonă pentru somn. Lua din oră în oră câte ceva, dar totdeauna pe ascuns, pentru că în lunga sa carieră de medic şi profesor refuzase să prescrie paliative pentru bătrâneţe: îi era mai uşor să suporte durerile altora decât pe ale sale. In buzunar avea totdeauna o punguliţă cu camfor din care, când nu-l vedea nimeni, inhala adânc, pentru a-şi alunga din suflet teama de atâtea medicamente amestecate.

Rămânea o oră în birou, unde îşi pregătea cursul pe care l-a ţinut la Şcoala de Medicină cu regularitate, de luni până sâmbătă, la ora opt fix, chiar şi în ajunul morţii. Era totodată şi un cititor statornic al noutăţilor literare trimise prin poştă de librarul său din Paris sau comandate la Barcelona de cel din oraş, deşi literatura în limba spaniolă îl interesa mai puţin decât cea franceză. Niciodată însă nu le citea dimineaţa, ci după ce-şi făcea siesta, timp de o oră, şi seara, înainte de culcare. După ce termina de pregătit cursul, făcea în baie cincisprezece minute de gimnastică respiratorie, totdeauna cu faţa spre locul unde cântau cocoşii, fiindcă de acolo venea aerul proaspăt. Apoi se îmbăia, îşi potrivea barba, îşi pomăda mustaţa în atmosfera saturată de mirosul de colonie Farina Gegenüber veritabilă şi-şi punea costumul alb de in cu jiletcă, pălăria moale şi ghetele de marochin. La optzeci şi unu de ani îşi păstra aerul nonşalant şi jovial din vremea când se întorsese de la Paris, nu mult după marea epidemie de holeră asiatică, iar părul, pieptănat cu cărare pe mijloc, ca în tinereţe, nu i se schimbase prea mult, căpătând doar o nuanţă metalică. îşi lua micul dejun în familie, dar cu un regim special: o infuzie din flori de pelin, pentru stomac, şi o căpăţână de usturoi, pe care îl curăţa tacticos, mestecân-du-l apoi conştiincios împreună cu o coajă de pâine, pentru a preveni crizele de inimă. Rareori se întâmpla să nu aibă după cursuri o întâlnire legată de iniţiativele sale civice, de acţiunile promovate de el în sprijinul cauzei catolicismului sau de invenţiile sale artistice şi sociale.

La prânz, mânca aproape totdeauna acasă, după care se odihnea zece minute pe terasa dinspre curtea interioară, desluşind ca prin vis cântecele servitoarelor adunate la umbra arborelui mango, strigătele vânzătorilor ambulanţi de pe stradă, vuietul de uleiuri şi motoare din golf, ale căror efluvii fâlfâiau prin casă în zilele toride ca un înger osândit să putrezească de viu. Citea apoi timp de o oră cărţile cele mai recente, îndeosebi romane şi studii istorice, şi îi dădea lecţii de franceză şi de canto papagalului care de câţiva ani buni reprezenta o adevărată atracţie locală. La ora patru pleca să-şi vadă bolnavii, nu înainte de a bea o cană mare de limonadă cu gheaţă. În ciuda vârstei, refuza să-şi consulte pacienţii la cabinet şi continua să-i viziteze la domiciliu, aşa cum făcuse încă de pe vremea când viaţa oraşului era atât de domestică încât puteai ajunge în orice parte pe jos.

După ce s-a întors prima dată din Europa, obişnuia să se deplaseze cu landoul familiei, la care erau înhămaţi doi roibi aurii, dar când acesta s-a stricat, l-a înlocuit cu un cupeu tras de un singur cal, folosindu-l în continuare cu un soi de dispreţ pentru tot ce însemna modă, chiar şi atunci când trăsurile începuseră să dispară de pe faţa pământului, iar cele câteva care mai existau în oraş erau scoase doar pentru a-i plimba pe turişti sau pentru a duce coroanele la înmormântări. Deşi refuza să se pensioneze, îşi dădea prea bine seama că nu mai era chemat decât la căpătâiul unor bolnavi fără speranţă, dar el considera că şi aceasta constituia tot o formă de specializare. Era în stare să-şi dea seama de ce anume suferea un bolnav numai privindu-l, iar cu trecerea timpului, avea tot mai puţină încredere în medicamentele brevetate şi urmărea cu îngrijorare extinderea pe care o căpătase chirurgia. Obişnuia să spună: „Bisturiul este dovada cea mai evidentă a eşecului suferit de medicină“. Era convins că, într-un sens foarte strict, orice medicament e o otravă şi că şaptezeci şi cinci la sută din alimente nu fac altceva decât să grăbească sfârşitul. „În orice caz, spunea el la cursuri, medicină, multă, puţină câtă se ştie, ştiu doar câţiva medici.“ De la entuziasmul din tinereţe, alunecase treptat spre o atitudine pe care el însuşi o definea drept un umanism fatalist: „Fiecare e stăpân pe propria-i moarte, iar singurul lucru pe care-l putem face, odată sosit ceasul, este să-i ajutăm pe oameni să moară fără teamă şi dureri“. În pofida acestor idei extravagante, care făceau de-acum parte din folclorul medical local, foştii lui studenţi, unii dintre ei profesionişti de renume, îl consultau în continuare, recunoscându-i acea calitate care pe atunci se numea ochi clinic. Era, oricum, un medic scump şi greu accesibil, a cărui clientelă provenea mai ales din rândul vechilor familii ce locuiau în cartierul Viceregilor.

Avea un program zilnic atât de riguros, încât soţia lui ştia unde anume să-i trimită un mesaj dacă intervenea ceva urgent în timp ce el îşi făcea, după-amiaza, vizitele obişnuite. În tinereţe, înainte de a se întoarce acasă, se abătea pe la Cafeneaua Parohiei, unde, cu timpul, reuşise să-şi perfecţioneze tehnica de şah jucând cu amicii socrului său şi cu câţiva refugiaţi din regiunea Caraibilor. Însă odată cu primii ani ai noului veac, a renunţat să mai treacă pragul cafenelei, încercând să organizeze turnee naţionale sub patronajul Clubului Social. Cam tot atunci a sosit în oraş, cu genunchii lui vlăguiţi, dar fără meseria de fotograf de copii, Jeremiah de Saint-Amour, care după nici trei luni, a ajuns bine cunoscut printre toţi cei care ştiau să mute un nebun pe o tablă de şah, pentru că nimeni nu reuşise să-l învingă nici măcar o singură dată. In ce-l priveşte pe doctorul Juvenal Urbino, a fost o întâlnire miraculoasă, exact în momentul în care şahul devenise pentru el o adevărată pasiune, iar în oraş nu mai avea prea mulţi adversari ca să şi-o satisfacă.

Numai mulţumită lui, Jeremiah de Saint-Amour şi-a putut face un rost printre noi. Doctorul Urbino a devenit protectorul neprecupeţit, chezaşul lui în orice împrejurare, fără a-şi mai bate capul să afle cine era, ce făcea sau din ce războaie lipsite de glorie scăpase în halul acela de neputinţă fizică şi de descumpănire. In cele din urmă, l-a ajutat să-şi instaleze atelierul fotografic împrumutându-i bani pe care Jeremiah de Saint-Amour i-a înapoiat cu scrupulozitate până la ultima centimă, din clipa în care a pozat primul copil speriat de fulgerul de magneziu.

Totul a pornit de la şah. La început jucau după cină, la ora şapte seara, cu îndreptăţite avantaje pentru doctor, datorită evidentei superiorităţi a adversarului, dar treptat au renunţat la ele, până ce au ajuns amândoi egali. Mai târziu, când don Galileo Daconte a deschis prima grădină de cinema, Jeremiah de Saint-Amour s-a numărat printre spectatorii cei mai statornici, iar pentru partidele de şah, s-au mulţumit cu serile în care nu rulau filme în premieră. Prietenia lor ajunsese în acea perioadă atât de strânsă, încât doctorul îl însoţea la cinema, niciodată însă cu soţia, pe de o parte, pentru că ea nu avea răbdare să urmărească firul întâmplărilor încâlcite, iar pe de alta, fiindcă simţea instinctiv că Jeremiah de Saint-Amour nu reprezenta o companie plăcută pentru nimeni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s