Cartea pierduta a vrajitoarelor de Deborah Harkness – o lume magnifica


Dacă ai Cartea pierdută a vrăjitoarelor, o lume miraculoasă ți se arată. În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă fără să vrea un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și vestit de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o lume fantastică, atrăgând pe urmele Dianei o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul găsit de Diana si considerat pierdut de secole este râvnit de toți aceștia, iar faptul că ea este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă. Printre creaturile care se apropie de Diana se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Dar relația care se înfiripă între vampirul de 1500 de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă care domnea de câteva secole între creaturi și oameni – și cu siguranță va transforma lumea Dianei.

Cartea pierdută a vrăjitoarelor – o carte pe care o vor savura deopotrivă adolescenții și adulții care încă mai cred în lumi magice.

Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor în format tipărit și eBook de Deborah Harkness cu o reducere de 40% doar pe Elefant.ro.

La început a fost absenţă şi dorinţă
La început a fost sânge şi teamă
La început a fost o descoperire a vrăjitoarelor

CAPITOLUL 1

Volumul legat în piele nu avea nimic remarcabil. În ochii unui istoric obişnuit nu ar fi părut deloc diferit de sute de alte manuscrise din Biblioteca Bodleiană de la Oxford, vechi şi uzate. Dar eu am ştiut că are ceva ciudat din clipa în care l-am luat în mână.
Sala de lectură Duke Humfrey era pustie în acea după-amiază de sfârşit de septembrie, iar solicitările pentru materialele din bibliotecă erau rezolvate repede, acum că se teminase cu îmbulzeala profesorilor veniţi aici în vizită peste vară, iar nebunia semestrului de toamnă încă nu începuse. Chiar şi aşa, am fost surprinsă când Sean m-a oprit la recepţie.
— Doamnă profesoară Bishop, v-au sosit manuscrisele, îmi spuse el în şoaptă, pe un ton uşor poznaş.
Partea din faţă a puloverului de culoarea argilei îi era pătată de urmele ruginii ale copertelor vechi din piele, pe care el încercă să le îndepărteze stângaci cu mâna. O şuviţă de păr nisipiu îi căzu pe frunte.
— Mulţumesc, i-am răspuns, aruncându-i un zâmbet recunoscător.
Încălcam în mod flagrant regulile cu privire la numărul de cărţi pe care le putea solicita un profesor într-o singură zi. Sean, cu care băusem multe pahare în pubul zugrăvit în roz de peste drum în studenţie, îmi satisfăcea cererile de mai bine de o săptămână fără să se plângă.
— Şi nu-mi mai spune „doamnă profesoară“. Am întotdeauna impresia că vorbeşti cu altcineva.
Sean îmi întoarse zâmbetul şi împinse manuscrisele – toate cu frumoase exemple de ilustraţii alchimice din colecţiile bodleiene – peste biroul său uzat din lemn de stejar. Fiecare era adăpostit într-o cutie de carton cenuşiu.
— A, şi mai este unul.
Sean dispăru o clipă în cabină şi se întoarse cu un manuscris gros, format in quarto, legat simplu în piele marmorată de viţel. Îl puse peste celelalte şi se aplecă să-l inspecteze. Marginile aurite ale ochelarilor săi scânteiară în lumina difuză a vechii lămpi de lectură din bronz, care era prinsă de un raft.
— Ăsta n-a mai fost cerut de ceva vreme. Am să scriu un bilet să fie pus într-o cutie după ce îl returnezi.
— Vrei să-ţi aduc eu aminte?
— Nu. Mi-am notat deja aici.
Îşi ciocăni capul cu vârfurile degetelor.
— Cred că mintea ta este mai organizată decât a mea.
Zâmbetul meu deveni mai larg.
Sean mă privi timid şi trase de fişa de împrumut, dar aceasta rămase la locul ei, prinsă între copertă şi primele pagini.
— Se pare că nu vrea să iasă, comentă el.
Voci înăbuşite îmi răsunară în ureche ca un ciripit, tulburând liniştea familiară a sălii.
— Ai auzit?
Am privit de jur-împrejur, derutată de sunetele stranii.
— Ce? replică Sean, ridicând privirea de pe manuscris.
Privirea îmi fu atrasă de scânteierile aurii de pe muchiile cărţii. Dar tuşele acelea de aur aproape şterse nu puteau explica licărirea slabă, iridescentă, care părea să se prelingă dintre pagini. Am clipit.
— Nimic.
Am tras grăbită manuscrisul spre mine, simţind furnicături prin piele când l-au atins. Degetele lui Sean ţineau încă de fişa de împrumut, care alunecă acum uşor din strânsoarea copertei. Am luat volumele în braţe şi le-am sprijinit cu bărbia, asaltată de un iz ciudat, care acoperi mirosul familiar al bibliotecii, de aşchii de creioane şi ceară de parchet.
— Eşti bine, Diana? mă întrebă Sean, încruntându-se îngrijorat.
— Da. Doar un pic obosită, am răspuns eu, lăsând cărţile în jos, cât mai departe de nas.
Am străbătut repede partea veche, din secolul al cincisprezecelea, a bibliotecii, trecând pe lângă rândurile de mese de lectură elisabetane, fiecare cu cele trei rafturi pentru cărţi şi cu tăblia zgâriată. Între ele, ferestrele gotice îndreptau privirea cititorilor în sus, spre tavanul casetat, unde apărea emblema universităţii, pictată în culori vii şi aurită – trei coroane şi o carte deschisă –, şi unde mottoul său, „Dumnezeu este cel care mă luminează“, era proclamat în mod repetat de la înălţime.
O altă profesoară universitară din America, Gillian Chamberlain, era singurul meu tovarăş din bibliotecă în această seară de vineri. Clasicistă la Bryn Mawr, Gillian îşi petrecea timpul studiind cu atenţie bucăţi de papirus protejate între geamuri de sticlă. Am trecut în grabă pe lângă ea, încercând să evit contactul vizual, dar scârţâitul podelei vechi mă dădu de gol.
Am simţit pe piele furnicăturile pe care le încercam mereu când mă privea o altă vrăjitoare.
— Diana? mă strigă ea din penumbră.
Mi-am înăbuşit un oftat şi m-am oprit.
— Bună, Gillian.
Simţindu-mă inexplicabil de posesivă cu teancul meu de manuscrise, am rămas cât mai departe de ea şi mi-am încovoiat trupul astfel încât să nu le vadă.
— Ce faci de Mabon?
Gillian se oprea întotdeauna lângă biroul meu ca să-mi ceară să petrec timp cu „surorile“ mele câtă vreme locuiam la Oxford. Acum, pentru că mai erau doar câteva zile până la sărbătorile wiccane ale echinocţiului de toamnă, îşi reînnoi eforturile de a mă aduce la sabatul local al vrăjitoarelor.
— Lucrez, am spus eu repede.
— Să ştii că sunt câteva vrăjitoare foarte drăguţe pe aici, zise Gillian cu dezaprobare afectată. Zău, ar trebui să vii luni.
— Mulţumesc. O să mă gândesc, am spus eu, pornind deja spre Selden End, adăugirea luminoasă şi spaţioasă construită în secolul al şaptesprezecelea, perpendiculară pe axa principală a sălii de lectură Duke Humfrey.
— Pregătesc însă o lucrare pentru o conferinţă, aşa că nu contaţi pe mine.
Mătuşa Sarah mă avertizase mereu că e imposibil ca vrăjitoarele să se mintă una pe alta, dar asta nu mă oprise să încerc.
Gillian scoase un sunet aprobator, dar ochii ei continuară să mă urmărească.
Revenind la locul meu obişnuit, care dădea spre ferestrele arcuite, ferecate în plumb, am rezistat tentaţiei de a trânti manuscrisele pe masă şi de a-mi şterge palmele. Din contră, ţinând cont de vârsta lor, am aşezat teancul cu atenţie.
Manuscrisul care păruse să nu vrea să dea drumul fişei de împrumut se afla deasupra celorlalte. Pe cotor avea imprimat cu aur blazonul lui Elias Ashmole, un colecţionar de cărţi şi alchimist din secolul al şaptesprezecelea, ale cărui cărţi şi lucrări ajunseseră la Biblioteca Bodleiană din Muzeul Ashmole în secolul al nouăsprezecelea, cu tot cu numărul 782. Am întins mâna şi am atins pielea cafenie.
Un şoc parcă electric mă făcu să-mi retrag degetele repede, dar nu suficient de rapid. Furnicăturile mi-o luară în sus pe braţe, făcându-mi pielea ca de găină, apoi se răspândiră pe umeri şi, drept răspuns, muşchii spatelui şi ai cefei mi se încordară. Aceste senzaţii dispărură repede, dar lăsară locul unui sentiment deşert de dorinţă nesatisfăcută. Copleşită de propria-mi reacţie, am făcut câţiva paşi înapoi, îndepărtându-mă de masa de lectură.
Chiar şi de la o distanţă sigură, acest manuscris mă provoca, ameninţând zidul pe care îl înălţasem pentru a-mi separa cariera academică de descendenţa mea ca cel mai recent vlăstar al vrăjitoarelor Bishop. Odată cu obţinerea prin muncă susţinută a doctoratului, a titularizării ca profesor şi a promovărilor, cu o carieră promiţătoare în faţă, renunţasem la moştenirea familiei mele şi îmi făurisem o viaţă care depindea de raţiune şi de abilităţile mele de om de ştiinţă, nu de intuiţii şi de vrăji. Eram la Oxford pentru un proiect de cercetare. La final, descoperirile mele aveau să fie publicate, dotate cu analize ample şi note de subsol, şi apoi aveau să le fie prezentate colegilor mei oameni, eliminând orice urmă de mister din ceea ce ar putea fi cunoscut numai prin cel de-al şaselea simţ al unei vrăjitoare.
Acum însă – deşi involuntar –, scosesem la iveală un manuscris alchimic de care aveam nevoie pentru cercetarea mea şi care părea să posede o putere supraomenească imposibil de ignorat. Mă mâncau degetele să-l deschid şi să aflu mai multe. Dar o dilemă şi mai puternică mă reţinea: curiozitatea mea era una intelectuală, legată de activitatea de cercetare? Sau avea de-a face cu raporturile familiei mele cu vrăjitoria?
Am tras în piept aerul familiar al bibliotecii şi am închis ochii, sperând că acest lucru îmi va limpezi gândurile. Biblioteca Bodleiană fusese întotdeauna un sanctuar pentru mine, un loc neasociat cu neamul Bishop. Încrucişându-mi braţele ca să le împiedic să mai tremure, am rămas cu ochii ţintă la Ashmole 782, în lumina tot mai strălucitoare a apusului, întrebându-mă ce să fac.
Mama ar fi ştiut instinctiv răspunsul, dacă ar fi fost în locul meu. Majoritatea membrilor familiei Bishop erau vrăjitori şi vrăjitoare talentate, dar mama mea, Rebecca, fusese specială. Toată lumea spunea asta. Abilităţile ei supranaturale se manifestaseră devreme şi, elevă la şcoala primară fiind, le întrecea deja pe majoritatea vrăjitoarelor mature din sabatul local graţie unei înţelegeri intuitive a vrăjilor, graţie prevestirilor ei surprinzătoare şi darului neobişnuit de a vedea dincolo de aparenţe în privinţa oamenilor şi a evenimentelor. Sora mai mică a mamei, mătuşa Sarah, era şi ea o vrăjitoare înzestrată, dar talentele ei erau mai convenţionale: avea mână bună la poţiuni şi stăpânea la perfecţie folclorul tradiţional al vrăjilor şi al farmecelor.
Colegii mei istorici nu ştiau, desigur, nimic despre familia mea, dar toţi locuitorii din Madison, orăşelul acela izolat din partea de nord a statului New York unde locuisem cu Sarah de la vârsta de şapte ani, ştiau totul despre neamul Bishop. Strămoşii mei se mutaseră din Massachusetts după Războiul de Independenţă. Trecuse mai bine de un secol de când Bridget Bishop fusese executată în Salem. Chiar şi aşa, zvonurile şi bârfele îi urmaseră în noul lor cămin. După ce ridicaseră ancora şi se mutaseră în Madison, cei din familia Bishop depuseseră eforturi serioase pentru a le demonstra celorlalţi cât de utile puteau fi nişte vecine vrăjitoare care vindecau bolnavii şi preziceau vremea. Cu timpul, familia a prins rădăcini suficient de adânci în comunitate pentru a face faţă cu bine inevitabilelor răbufniri de superstiţie şi de teamă ale oamenilor.
Dar mama avea o curiozitate faţă de lume care a făcut-o să părăsească adăpostul sigur din Madison. S-a dus întâi la Harvard, unde l-a cunoscut pe un tânăr vrăjitor pe nume Stephen Proctor. Acesta provenea şi el dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie a magiei şi îi împărtăşea dorinţa de a gusta viaţa de dincolo de istoria şi de sfera de influenţă a familiei sale în New England. Rebecca Bishop şi Stephen Proctor au format un cuplu fermecător, în care francheţea tipic americană a mamei compensa manierele mai formale şi mai de modă veche ale tatei. Au devenit antropologi, cufundându-se în culturi şi în credinţe străine, împărtăşind pasiuni intelectuale şi un devotament profund unul faţă de altul. După ce au obţinut catedre la facultăţi din zonă – mama, la universitatea la care studiase, tata, la Wellesley –, au făcut călătorii de cercetare peste graniţă şi s-au stabilit în Cambridge.
Am puţine amintiri din copilărie, dar toate sunt vii şi surprinzător de clare. În toate apar şi părinţii mei: moliciunea catifelei din care era făcută haina tatălui meu, izul de lăcrămioare din parfumul mamei mele, clinchetul paharelor de vin în serile de vineri, când luau cina la lumina lumânărilor, după ce mă duceau la culcare. Mama îmi spunea poveşti, iar servieta maro a tatei clămpănea când o lăsa din mână lângă uşa de la intrare. Asemenea amintiri sunt cunoscute oricui.
Altele însă, nu. Pe mama n-am văzut-o niciodată să spele rufe, deşi hainele mele erau mereu curate şi frumos împăturite. Când mergeam cu şcoala la grădina zoologică, biletele de învoire din partea părinţilor mei apăreau ca prin minune pe pupitrul meu când învăţătoarea venea să le strângă, chiar dacă le uitasem acasă. Şi, indiferent în ce stare era biroul tatălui meu când mă duceam să-l sărut de noapte bună (de obicei arăta ca după o explozie), în dimineaţa următoare îl găseam în perfectă ordine. La grădiniţă am întrebat-o pe mama prietenei mele Amanda de ce se ostenea să spele vasele cu apă şi cu detergent, când nu trebuia decât să le pună în chiuvetă, să pocnească din degete şi să spună câteva cuvinte în şoaptă. Doamna Schmidt a râs de ideea mea ciudată, dar ochii i s-au tulburat.
În seara aceea, părinţii mi-au spus că trebuia să avem grijă cum şi cu cine vorbim despre magie. Oamenii erau mai mulţi decât noi, iar puterea noastră li se părea înspăimântătoare, îmi explicase mama, şi frica este cea mai puternică forţă de pe pământ. Încă nu le spusesem că magia – în special a mamei mele – mă speria chiar şi pe mine.
În timpul zilei, mama arăta ca toate mamele copiilor din Cambridge: uşor neîngrijită, un pic dezorganizată şi permanent hărţuită de treburile de acasă şi de la serviciu. Părul ei blond era ciufulit după ultima modă, deşi hainele pe care le purta erau tot cele de la 1977 – fuste lungi, cloş, pantaloni şi cămăşi prea mari şi sacouri şi blazere bărbăteşti pe care le culegea din magazinele second hand din tot Bostonul, imitând-o pe Annie Hall. Nimic nu te-ar fi făcut să întorci capul după ea pe stradă sau în supermarket.
În intimitatea casei noastre, cu perdelele trase şi uşa încuiată, mama devenea o altă persoană. Mişcările ei erau sigure şi hotărâte, nu zorite şi febrile. Uneori părea chiar să plutească. În timp ce umbla prin casă, cântând şi culegând animale de pluş şi cărţi, chipul i se transforma treptat în ceva frumos, venit parcă din altă lume. Când se lumina de magie, nu-ţi puteai lua ochii de la ea.
— Mami are un foc de artificii în ea, îmi explica tata cu zâmbetul său larg, indulgent.
Dar, după cum am aflat, focurile de artificii nu sunt doar strălucitoare şi energice. Sunt imprevizibile şi te pot lua prin surprindere, ba chiar şi speria.
Tata era la o conferinţă în seara când mama s-a hotărât să cureţe argintăria şi a rămas hipnotizată de un bol cu apă pe care-l pusese pe masa din sufragerie. În timp ce ea se uita fix la suprafaţa transparentă, aceasta s-a acoperit cu o ceaţă care s-a răsucit în forme mici, fantomatice. Eu am rămas fără grai, încântată, privindu-le cum creşteau, până când camera s-a umplut de fiinţe fantastice. Curând se târau în sus pe draperii şi se căţărau pe tavan. Am strigat la mama după ajutor, dar ea rămăsese cu privirea aţintită asupra apei. Nu s-a desprins de acolo până când ceva pe jumătate om, pe jumătate animal s-a târât lângă mine şi m-a ciupit de braţ. Asta a smuls-o din visare, şi mama a explodat într-o jerbă de lumină roşie, furioasă, care a alungat creaturile acelea spectrale şi a lăsat în casă un iz de pene pârlite. Tata a adulmecat mirosul ciudat de cum a intrat pe uşă şi s-a alarmat. Ne-a găsit ghemuite împreună în pat. Când l-a văzut, mama a izbucnit în plâns, plină de căinţă. Niciodată nu m-am mai simţit în deplină siguranţă în sufragerie.
Şi orice urmă de sentiment de siguranţă a dispărut după ce am împlinit şapte ani, când mama şi tata au plecat în Africa şi nu s-au mai întors în viaţă.
M-am scuturat şi m-am concentrat din nou asupra dilemei cu care mă confruntam. Manuscrisul se afla pe masa din bibliotecă, în cercul de lumină al lămpii. Magia lui stârnea ceva întunecat, înnodat înăuntrul meu. Mi-am pus din nou degetele pe pielea netedă. De data asta, senzaţia de furnicături mi s-a părut familiară. Mi-am amintit în mod nelămurit că mai simţisem o dată, demult, ceva asemănător, în timp ce căutam printre hârtiile de pe biroul tatălui meu.
Hotărâtă să nu mai dau atenţie volumului legat în piele, mi-am găsit o ocupaţie mai raţională: căutarea listei de texte alchimice pe care o făcusem înainte de a pleca din New Haven. Era pe birou, ascunsă printre foi de hârtie, fişe de împrumut de cărţi, facturi, creioane, pixuri şi hărţi ale bibliotecii. Textele erau aranjate ordonat pe colecţii şi apoi după numerele alocate fiecăruia de către bibliotecari, atunci când fuseseră primite la Biblioteca Bodleiană. De când venisem, în urmă cu câteva săptămâni, înaintasem prin ea metodic. Descrierea copiată din catalog pentru Ashmole 782 era următoarea: Antropologia, sau un tratat conţinând o scurtă descriere a Omului în două părţi: prima Anatomică, a doua Psihologică. Ca în cazul majorităţii lucrărilor pe care le studiam, titlul acesta nu spunea nimic despre conţinut.
Degetele mele ar fi putut să-mi furnizeze câteva informaţii despre carte fără să fie nevoie să-i deschid copertele. Mătuşa Sarah îşi folosea mereu degetele ca să-şi dea seama ce era în corespondenţă înainte de a o deschide, în caz că plicul conţinea o factură pe care nu voia să o plătească. În felul ăsta, putea să-şi susţină nevinovăţia atunci când s-ar fi dovedit că datora bani companiei de electricitate.
Cifrele aurite de pe cotor clipiră.
M-am aşezat şi mi-am analizat opţiunile.
Să ignor magia, să deschid manuscrisul şi să încerc să-l citesc ca un simplu cercetător?
Să dau deoparte volumul vrăjit şi să plec?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s