J.K. Rowling și o Moarte subită – Primul fragment


moarte-subita_1_x200J.K. Rowling și o Moarte subită

Mulți critici literari s-au abținut să parieze pe noul roman – primul pentru adulți – al autoarei britanice J.K. Rowling, pentru că nu credeau că după ce atingi culmea celebrității mondiale cu o serie pentru adolescenți mai poți ieși din acea zonă. Dar Moarte subită demonstrează că resursele creative ale autoarei britanice s-au regenerat spectaculos și că ea poate să scrie cu umor și talent și pentru cititorii maturi.

În Moarte subită este vorba de un micro-univers rural, un orășel de provincie măcinat de pasiuni, trădări, iubiri, lupte pentru putere, conspirații și scandaluri. Pentru locuitorii din Pagford, balanța înclină mai mult spre partea întunecată, venală, a lipsei de principii. Dar sunt câteva personaje care luminează scenele cinice, conflictuale, dovadă că autoarea a dozat inteligent lista personajelor romanului. Moarte subită este un roman greu de categorisit – ar putea fi o frescă de moravuri, cu elemente de mystery și thriller, totul glazurat cu mult umor britanic.

Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Moarte subită de J.K. Rowling cu o reducere de 41% doar pe Elefant.ro

 

Duminică

Barry Fairbrother n-ar fi vrut să ia cina în oraş. În cea mai mare parte a weekendului îl chinuise o cumplită durere de cap şi dădea zor să se încadreze în termenul limită pentru articolul ce urma să apară în ziarul local.

Totuşi, soţia lui fusese puţin cam rigidă şi necomunicativă în timpul prânzului, iar Barry dedusese că felicitarea pe care i-o trimisese nu compensase crima lui de a se închide în birou toată dimineaţa. Nu fusese de vreun folos nici faptul că scrisese despre Krystal, pe care Mary o detesta, deşi pretindea cu totul altceva.

— Mary, aş vrea să luăm masa în oraş, o minţise el, ca să îndepărteze răceala ca de gheaţă. nouăsprezece ani, copii! Nouăsprezece ani, iar mama voastră n-a arătat niciodată mai frumoasă.

Mary se înmuiase şi zâmbise, aşa că Barry a dat telefon la clubul de golf, pentru că era aproape de ei şi cu siguranţă aveau să găsească o masă. Căuta modalităţi mărunte de a-i oferi plăcere soţiei sale, pentru că ajunsese să-şi dea seama, după aproape două decenii de convieţuire, cât de mult o dezamăgise în privinţa lucrurilor mari. Niciodată n-o făcuse intenţionat. Pur şi simplu, aveau noţiuni foarte diferite despre ceea ce ar trebui să fie cel mai important în viaţă.

Cei patru copii ai lui Barry şi Mary trecuseră de vârsta când aveau nevoie de o dădacă. Se uitau la televizor când le-a zis la revedere pentru ultima oară şi doar Declan, cel mai mic, s-a întors către el şi a ridicat mâna în chip de rămas-bun.

Durerea de cap continua să zvâcnească în spatele urechii în timp ce scotea maşina de pe alee şi pornea la drum prin cochetul orăşel Pagford, unde locuiau de când se căsătoriseră. Au luat-o pe Church Row, strada în pantă abruptă pe care se înălţau cele mai scumpe case cu întreaga lor extravaganţă şi soliditate victoriană, au ocolit biserica fals-gotică unde le urmărise odată pe gemenele lui interpretând Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat, apoi au traversat piaţa, de unde se vedea cu claritate scheletul întunecat al mănăstirii ruinate care domina linia de orizont a oraşului, aşa cum era aşezată sus pe deal, contopindu-se cu cerul violet.

În timp ce mânuia volanul, luând virajele familiare, Barry nu se putea gândi decât la greşelile pe care cu siguranţă că le făcuse în graba lui de a termina articolul pe care tocmai îl trimisese prin e-mail la Yarvil and District Gazette. Vorbăreţ şi cu o prezenţă agreabilă, îi venea greu să-şi transpună personalitatea pe hârtie.

Clubul de golf se afla la doar patru minute de piaţă, ceva mai încolo de punctul în care oraşul se pierdea treptat într-o ultimă suflare de vile vechi. Barry parcă minivanul în faţa restaurantului clubului, Birdie, şi zăbovi un moment lângă maşină, ca să-i dea răgaz lui Mary să-şi rujeze din nou buzele. Aerul răcoros al serii îi mângâia faţa într-un mod plăcut. În timp ce se uita la contururile terenului de golf cum se dezintegrau în amurg, Barry se întrebă de ce mai rămăsese membru al clubului. La golf nu prea se pricepea: balansul lui era dezordonat şi avea un handicap ridicat. ar fi putut face atâtea cu timpul său. Capul îi zvâcnea mai rău ca oricând.

Mary stinse lumina de la oglindă şi închise portiera. Barry apăsă butonul de închidere al telecomenzii. Tocurile înalte ale pantofilor lui Mary ţăcăneau pe asfalt, sistemul de închidere automată al maşinii scoase un bip, iar Barry se întrebă dacă, după ce-o să mănânce, o să-i mai treacă greaţa.

O durere cum nu-i mai fusese dat să trăiască îi străpunse creierul ca o bilă pentru demolări. Abia dacă sesiză durerea ascuţită din genunchi când aceştia se loviră de asfaltul rece; craniul îi fu inundat de foc şi sânge. Suferinţa cumplită era insuportabilă, dar se văzu nevoit să o suporte, căci avea să mai treacă un minut până la starea de inconştienţă.

Mary ţipă… şi continuă să ţipe. Mai mulţi bărbaţi ieşiră în fugă din bar. Unul dintre ei se întoarse rapid în clădire ca să vadă dacă era pe-acolo vreunul dintre medicii pensionari ai clubului. Prietenii lui Barry şi Mary, un cuplu aflat acolo, auziră agitaţia din restaurant, îşi lăsară aperitivele pe masă şi se grăbiră să iasă ca să vadă dacă pot fi de folos cu ceva. Soţul sună la 999 de pe mobil.

Ambulanţa a trebuit să vină din oraşul învecinat Yarvil; a durat douăzeci şi cinci de minute până să ajungă. În timp ce lumina albastră pâlpâitoare aluneca încet peste locul faptei, Barry zăcea inert şi fără viaţă pe asfalt în băltoaca propriei sale vome. Mary stătea ghemuită lângă el, cu ciorapii sfâşiaţi la genunchi, ţinându-l de mână, suspinând şi rostindu-i numele în şoaptă.

Luni

— Ţine-te tare, zise Miles Mollison, stând în bucătăria uneia dintre casele mari de pe Church Row.

Aşteptase până la şase şi jumătate dimineaţa ca să telefoneze. Fusese o noapte urâtă, plină de lungi perioade de veghe întrerupte de reprize furate de somn agitat. La patru dimineaţa îşi dăduse seama că şi soţia lui era trează, aşa că o vreme au stat de vorbă cu glas scăzut, pe întuneric. Chiar în timp ce discutau despre ceea ce văzuseră fără voia lor, fiecare încercând să scape de sentimentele vagi de teamă şi şoc, vălurele diafane de exaltare îi gâdilau lui Miles măruntaiele la gândul că îi va da vestea tatălui său. Avusese de gând să aştepte până la şapte, dar teama că altcineva ar putea să i-o ia înainte îl făcuse să pună mâna pe telefon mai devreme.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea bubuitoare a lui Howard, cu o uşoară nuanţă metalică.

Miles îl pusese pe difuzor ca să audă şi Samantha. Ciocolatie spre culoarea mahonului în capotul ei roz-pal, aceasta profitase de trezirea lor matinală ca să aplice încă o porţie de cremă autobronzantă pe tenul ei de pe care bronzul natural începea să dispară. În bucătărie domnea un amestec de arome de cafea şi nucă de cocos sintetică.

— Fairbrother a murit. S-a prăbuşit la clubul de golf aseară. Sam şi cu mine luam masa la Birdie.

— Fairbrother a murit? urlă Howard.

Inflexiunea vocii sugera că se aşteptase la o schimbare dramatică în soarta lui Barry Fairbrother, dar nici măcar el nu-i anticipase moartea.

— S-a prăbuşit în parcare, repetă Miles.

— Dumnezeule mare! spuse Howard. Abia împlinise patruzeci de ani, nu? Dumnezeule mare!

Miles şi Samantha îl ascultau pe Howard cum respiră ca un cal obosit. Întotdeauna, dimineaţa avea respiraţia întretăiată.

— Ce-a fost? Inima?

— Ceva la creier, se pare. Ne-am dus cu Mary la spital şi…

Dar Howard nu mai era atent. Miles şi Samantha l-au auzit dându-le celorlalţi vestea.

— Barry Fairbrother! Mort! e Miles!

Miles şi Samantha îşi beau cafeaua, aşteptând ca Howard să revină la telefon. Capotul Samanthei se desfăcu în clipa când femeia se aşeză la masa din bucătărie, lăsând să se vadă contururile sânilor ei mari sprijiniţi de antebraţe. Presiunea ascendentă îi făcea să pară mai dolofani şi mai netezi decât atunci când atârnau fără să fie susţinuţi. Pielea aspră a părţii superioare a decolteului radia mici crăpături care nu mai dispăreau când se decomprimau. În tinereţe, fusese o clientă asiduă a saloanelor de bronzat.

— Ce? zise Howard, revenind la telefon. Ce ziceai de spital?

— Am fost cu ambulanţa, eu şi Sam, rosti clar Miles. Cu Mary şi cadavrul.

Samantha băgă de seamă că a doua versiune a lui Miles accentua ceea ce se putea numi aspectul comercial al istorisirii. dar nu-l condamna. Răsplata lor pentru că înduraseră acea oribilă experienţă era tocmai dreptul de a le povesti altora despre ea. Nu credea că are să uite uşor: Mary văicărindu-se; ochii lui Barry pe jumătate deschişi deasupra măştii lipite de gură şi nas; ea şi Miles încercând să descifreze expresia paramedicului; hurducăiala maşinii înghesuite; geamurile întunecate; teroarea.

— Dumnezeule mare! spuse Howard pentru a treia oară, ignorând întrebările timide din fundal ale lui Shirley, atenţia fiindu-i îndreptată asupra lui Miles. Şi cum, a căzut, pur şi simplu, mort în parcare?

— Da, răspunse scurt Miles. În clipa în care l-am văzut, era evident că nu se mai putea face nimic.

A fost prima lui minciună şi-şi întoarse ochii de la nevastă-sa în timp ce-o rostea. Aceasta îşi amintea cum Miles îşi petrecuse protector braţul mare pe după umerii zguduiţi de plâns ai lui Mary: O să fie bine… o să fie bine…

„Dar, în definitiv“, îşi zise Samantha, încercând să-i găsească scuze lui Miles, „de unde era să ştii cum stau lucrurile, când tocmai îi puseseră masca de oxigen şi-i înfigeau ace în braţe?“ Crezuseră că încercau să-l salveze pe Barry şi niciunul nu ştiuse sigur că nu avea niciun rost până când tânăra doctoriţă de la spital se apropiase de Mary. Samantha încă vedea, cu teribilă claritate, faţa goală, împietrită a lui Mary şi expresia tinerei femei în halat alb, cu ochelari şi părul drept: reţinută, şi totuşi puţin grijulie… scene pe care le puteai vedea mereu în dramele de la televizor, dar când le întâlneai în realitate…

— Câtuşi de puţin, spunea Miles. Păi, nu mai demult decât marţi Gavin a jucat squash cu el.

— Şi părea în regulă atunci?

— Da, da. l-a făcut zob pe Gavin.

— Dumnezeule mare! Uite-aşa se-ntâmplă lucrurile, nu-i aşa? Uite-aşa se-ntâmplă. Rămâi un pic, mama vrea să-ţi zică ceva.

Se auzi un clămpănit şi un păcănit, şi apoi vocea plăcută a lui Shirley.

— Ce şoc teribil, Miles! spuse ea. tu eşti bine?

Samantha sorbi cu stângăcie din cafea; lichidul i se prelinse din colţurile gurii pe bărbie şi-şi şterse faţa şi pieptul cu mâneca. Miles adoptase vocea pe care o folosea întotdeauna când vorbea cu maică-sa: mai profundă decât de obicei, o voce care parcă spunea „sunt stăpân pe situaţie, nimic nu mă poate tulbura“, viguroasă şi plină de seriozitate. Uneori, mai ales când se îmbăta, Samantha imita conversaţiile dintre Shirley şi Miles. „Nu-ţi face griji, mămico. Miles e aici. Soldăţelul tău.“

„Dragule, eşti minunat: aşa de mare, de viteaz şi de deştept.“ O dată sau de două ori, în ultima vreme, Samantha făcuse asta în faţa altor oameni, lăsându-l pe Miles frustrat şi în defensivă, chiar dacă se prefăcea că râde. Ultima oară se certaseră pe tema asta, în maşină, la întoarcerea acasă.

— V-aţi dus cu ea până la spital? se auzea Shirley rostind în receptorul telefonului.

„Nu“, îi dădu Samantha replica în gând. „Pe la jumătatea drumului ne-am plictisit şi i-am rugat să ne lase să coborâm.“

— Măcar atâta lucru am putut să facem şi noi. Aş fi vrut să putem face mai mult.

Samantha se ridică şi se duse la aparatul de prăjit pâine.

— Sunt sigură că Mary a fost foarte recunoscătoare, spuse Shirley.

Samantha lăsă să cadă cu zgomot capacul cutiei pentru pâine şi înfipse patru felii în fantele aparatului. Vocea lui Miles deveni mai firească.

— Păi, da, după ce doctorii ne-au spus… confirmat că e mort, Mary a vrut să-i cheme pe Colin şi pe tessa Wall. Sam i-a sunat, am aşteptat până au venit şi pe urmă am plecat.

— Ei, Mary a avut noroc că aţi fost acolo, spuse Shirley. Tata mai vrea să-ţi zică ceva, Miles. Ţi-l dau imediat. Vorbim mai târziu.

— „Vorbim mai târziu“, o maimuţări Samantha cu faţa la ceainic, clătinând din cap. Reflexia ei deformată arăta un chip umflat după o noapte fără somn, iar ochii săi căprui erau injectaţi. În graba de a fi martoră la transmiterea veştii către Howard, Samantha îşi dăduse din greşeală cu loţiune de bronzat foarte aproape de marginile ochilor.

— Ce-ar fi să veniţi tu şi Sam pe la noi diseară? se auzi vocea tunătoare a lui Howard. Nu, stai puţin — mama mi-a amintit că azi jucăm bridge cu soţii Bulgen. Veniţi mâine. la cină. Pe la şapte.

— Poate venim, spuse Miles, aruncând o privire spre Samantha. Va trebui să văd ce program are Sam.

Ea nu-i dădu de înţeles dacă vrea sau nu să meargă. O ciudată senzaţie de dezamăgire se instală în bucătărie după ce Miles încheie convorbirea.

— Nu le vine să creadă, spuse el, de parcă ea n-ar fi auzit totul.

Îşi mâncară în tăcere pâinea prăjită, sorbind din cănile cu cafea proaspăt preparată. O parte din iritabilitatea Samanthei se domoli în timp ce mesteca. Îşi aminti cum se trezise mai devreme cu o tresărire în dormitorul lor întunecat şi se simţise absurd de uşurată şi de recunoscătoare să-l simtă pe Miles lângă ea, masiv şi burtos, mirosind a iarbă parfumată şi transpiraţie stătută. Apoi se imagină pe sine povestindu-le clienţilor de la magazin despre cum un bărbat căzuse mort în faţa ei şi despre alergătura lor milostivă până la spital. Se gândi la modalităţi de a descrie diferitele aspecte ale călătoriei, precum şi la scena culminantă cu doctoriţa. Tinereţea acelei femei stăpâne pe sine nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile. Misiunea de transmitere a unor veşti de acest gen ar trebui încredinţată unor persoane mai vârstnice. Apoi, întărindu-şi şi mai mult moralul, îşi aminti că a doua zi avea întâlnire cu reprezentantul de vânzări de la Champêtre, care flirtase într-un mod plăcut cu ea la telefon.

— Cred c-am s-o iau din loc, spuse Miles golindu-şi cana de cafea, cu ochii la zorii care se iveau dincolo de fereastră. Scoase un oftat adânc şi-şi bătu soţia pe umăr în timp ce-şi ducea farfuria şi cana la maşina de spălat vase.

— Doamne, chestia asta dă totul peste cap, nu-i aşa?

Clătinând din capul cu părul grizonant tuns scurt, ieşi din bucătărie.

Uneori, Samantha îl găsea pe Miles absurd şi, din ce în ce mai mult, plicticos. Din când în când, totuşi, îi făcea plăcere gravitatea lui în exact aceeaşi manieră în care îi plăcea, la ocazii formale, să poarte pălărie. La urma urmelor, în dimineaţa asta era cât se poate de adecvat să fii solemn şi prezentabil. Îşi termină de mâncat pâinea prăjită şi strânse masa, prelucrând mental povestea pe care plănuia să i-o relateze asistentei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s